Momente in timp

Nu mi se intampla de multe ori sa recunosc o clipa si sa ma gandesc la ea, traind-o, deja cu nostalgie.
Pacatuiesc si eu, ca toata lumea, grabindu-ma excesiv. Am cam uitat ce mult inseamna o zi rupta din mijlocul saptamanii, in care sa-ti bei cafeaua la 10 si sa te uiti la “Tanar si nelinistit”, in loc sa fii deja aiurit de telefoane si claxoane. Sau sa iei pranzul in tihna, asezat la o masa asternuta cu tot dichisul.
Dar am si momente in care ma fulgera gandul ca ceea ce tocmai traiesc, simt, vad, ating, miros se va transforma, din secunda imediat urmatoare, intr-o amintire pe viata.
Cand eram mica si ma dureau picioarele, tata ma pacalea si imi arata un copacel, sau un stalp, sau o casa, nu foarte departe, si imi spunea: “Macar pana acolo, mai poti?” In primul moment, mi se parea ca nu, n-am sa mai pot, dar incercam totusi si cu fiecare pas distanta se micsora, pana ajungeam sa trec fara veste de reperul ales absolut aleator. Depaseam tinta si-apoi urmau alta si alta, pana ajungeam acasa, pe picioarele mele.
Asa ma gandesc , ca va veni o clipa in care tot ce traiesc acum, prezentul acesta sau doar o particica infima din el, il voi regasi intact in mine, candva, intr-o “mine” care nu voi mai fi eu, cea de acum, ci “eu”, cea pe care inca nu mi-o pot imagina.
Era mai usor cand eram copil, atunci holograma mea din viitor purta tocuri, bijuterii sofisticate, avea unghiile date cu lac si buzele cu ruj, iar in urma ei ramanea o dara de parfum de trandafir (esenta bulgareasca).
Acum nu mai am o idee chiar foarte precisa, cum va arata cea care isi va aminti, peste douazeci de ani, cum sedea cu laptopul in brate, pe marginea patului, nesocotindu-si indatoririle casnice si scria pe blog.
A spus-o Creanga, inaintea mea: “nici frumos pana la douazeci de ani, nici cuminte pana la treizeci si nici bogat pana la patruzeci nu m-am facut Dar si sarac ca anul acesta, ca anul trecut si ca de cand sunt, niciodata n-am fost”. Si daca nu s-a schimbat nimic, de o suta de ani, nu cred sa se schimbe in urmatoarele cateva zeci…
Nu stiu unde, cand si cum, dar stiu ca asa va fi, voi trece de jaloanele care acum par de nedepasit . Cu imaginea fetitei in minte, agatata de mana tatalui, cu picioarele obosite, cu sosetele scurse in sandale, dar hotarata sa incerce.
E important sa ne fixam in memorie clipele in care ne-am simtit puternici, izbanzile, momentele in care am iubit si ne-am simtit iubiti, in care am simtit puterea bratului de care ne sprijineam si caldura palmei in care ne strecuram mana. Doar asa le vom putea regasi, peste ani si doar asa ne vom putea lua din ele forta de a merge mai departe.
Lucruri traite, candva palpabile, acum transformate in abur de amintire, dar care ne invaluie ca un halo si ne protejeaza ,ca un scut invizibil, de neincredere, de deznadejde, de descurajare.
Fiindca, daca s-a putut, inseamna ca se mai poate inca. Si daca am fost, candva, fericiti, cu siguranta, vom mai fi!

Marilena Guduleasa on Feb 3, 2011