Acolo, departe

Patruzeci și cinci de ani de comunism și-au lăsat amprenta. De un sfert de secol s-au deschis granițele, dar noi tot ne gândim că “afara” e mai bine. Markerul reușitei în viață este să-ți croiești o altă soartă, cum spune și imnul nostru, dar nu aici, ci oriunde în altă parte.
Și nu zic că-i complet greșit. Că e vorba de studii, de un schimb de experiență, pur și simplu de o călătorie până la capătul lumii, n-are cum să-ți strice.
Dar când vine vorba de a te stabili, a te așeza, a te rostui, îmi vine în minte o întrebare: dacă ar fi să fie, să se întâmple, ce-ai lua cu tine pe o insulă pustie?
În răspunsul meu nu-i urmă de patriotism: mi-aș lua familia. Numai că utopie mai mare nu există. Sigur că nu-i poți lua pe toți, unii dintre ei chiar duși de pe lumea asta, dar care și-au întins tentacule pe sub pământul pe care calc si pe care știu cu certitudine că nu i-aș mai putea simți la fel de aproape și altundeva.
N-are nicio legătură cu faptul că m-am născut în România, aș fi simțit la fel și dacă aș fi văzut lumina zilei în Afganistan, pentru Afganistan.
Sigur, dacă stau să mă gândesc de câte ori pe an îmi vizitez familia sau de câte ori vin ei la mine, îmi dă cu minus. Aș putea foarte bine să locuiesc la Ecuator. Fiecare avem viețile noastre, îndatoririle noastre, prioritățile noastre. Ne-am risipit destul de mult, cât să nu ne mai permitem să ne adunăm laolaltă mai des decât din an în Paște. Dar ne reconfortează gândul că la nevoie am putea lăsa totul baltă și ne-am putea regăsi în câteva ceasuri. Și fără autostrada București-Comarnic tot pot ajunge în două ore la ai mei, dacă ei ar avea nevoie de mine. Fără să fie nevoie să îmi rezerv bilete de avion, sau să mă gândesc la bagaje.
Nu mi-am dorit niciodată, indiferent cât de greu am dus-o financiar, să plec într-o altă țară, unde banii câștigați să-mi asigure un trai mai bun decât “al nostru”, dar absolut identic dacă îl raportezi la traiul “lor”. Nu sunt sigură că ar fi meritat.
Totdeauna am admirat familiile mari, am citit și răscitit odiseea clanului Whiteoak, saga familiei Forsyte. Îmi plac scenele de familie din filmele americane, tradițiile lor, când se adună, se înghesuie în jurul mesei, își trec din mână în mână platourile, ciocnesc, țin toasturi. Sunt imagini care mi-au rămas în amintire și din copilăria mea.
Nu cred că-i de-ajuns familia restrânsă ca să te simți cu adevărat ocrotit, în siguranță, parte a unui întreg. Mi se pare atât de important să îți știi istoria personală, la fel de important cum este să-ți cunoști istoria neamului sau să ai cunoștințe elementare despre religia căreia îi aparții. Să crești cu bunici, cu unchi, cu mătuși, cu veri, cu alte persoane care poartă același nume și sunt de același sânge cu tine.
Aș fi foarte încântată dacă pentru copilul meu granițele n-ar ajunge să fie altceva decât niște repere geografice lipsite de importanță, care pot fi trecute înainte și înapoi cum sar cei mici coarda sau șotronul.
Dar n-aș fi fericită dacă ar schimba “acasă” cu “home”. O reușită ar fi pentru mine ca ea să ajungă să călătorească, să învețe, să se inspire din ce au alții mai bun, dar să își stabilească rostul firesc acolo unde sunt toți ai ei, de generații: adică aici.
Fiindcă greu e oriunde, dar parcă mai greu e să fii departe.