Marilena Guduleasa

Nu prea ştiu de ce-ţi scriu. Simt că am mare nevoie de o prietenie căreia să-i încredinţez nimicurile ce mi se întâmplă…. Poate că îmi scriu chiar mie. (Antoine de Saint Exupery)

Safe love

best-friends

Câtă vreme “ai pe cineva”, sau relația în care te afli nu-ți ridică mari semne de îndoială, prietenul cel mai bun rămâne prietenul cel mai bun și-atât. E singurul care te-a văzut, în afara soțului sau a iubitului, cum te dai jos din pat dimineața ciufulită și nefardată și singurul – tot în afara celui dintâi – alături de care ți-ai băut cafeaua în pijamale ponosite, într-o zi de vacanță în care ați împărțit – toți patru, sau toți trei, sau toți cinci – aceeași cameră, același cort, aceeași saltea de plajă sau același sac de dormit.
I-ai plâns pe umăr și te-a consolat fără să pară că o face. Ți-a cărat bagajele pe munte. Îți știe pe de rost tot pomelnicul de frustrări. Nu te ia în serios tot timpul, dar dacă vede că te înmoi și te dizolvi într-o mare sărată de lacrimi, te pune repede popic pe picioare și îți aduce aminte cât de minunată ești. Fiindcă ești.

Câteva din iubitele lui îi plăcuseră. A trebuit să admită asta. Cele mai multe, nu. Fiindcă nu-i semănau deloc și fiindcă nu încăpea comparația aceea, din care să iasă biruitoare.
Mereu își dorise ca el să o placă mai mult decât pe ele, să o admire mai tare, să o asculte mai atent și să fie mai aproape de ea. Cu sufletul și cu gândul, dacă nu cu trupul păcătos.
Nu băgase de seamă că în timp ce iubirile ei deveniseră din ce în ce mai dense, mai consistente, că se ridicau în jurul ei pereții unui cămin, că viața ei se popula cu tot mai multe ființe, de care începea să depindă parcă și mai mult decât depindeau ele de ea, prietenul ei rămâne outsider, rămâne pe o banca a rezervelor, de unde îl mai scoală din când în când, introducându-l în jocul ei, ea – arbitrul de tușă, cel care arată capricios cartonașele de penalizare celor care nu-i respectă regulile.
În jurul lui, pereții se ridicaseră și căzuseră. Nu se pricepuse, nu alesese bine, nici liantul, nici mortarul nu ținuseră zidurile în picioare.
Și-i venise, așa, deodată, când parcă nici zidurile ei nu mai luau la boloboc unghiul de 90, gândul că prietenul ăsta al ei – că tot nu și-a găsit pe nimeni – ar fi putut să se mute, cu arme și bagaje, în viața ei.
Sigur, dacă i-ar fi spus-o așa, în față, poate că ar fi dat înapoi. Mai discutaseră, la nivel teoretic, despre asta, cum cel mai bine e să rămâi, nu singur, singur nu e bine, dar liber: the master of your domain.
Mai dezbătuseră în câte-o seară, sau poate era dimineața devreme, tocmai se spărgea noaptea ca un vitraliu albastru și ei doi conveniseră că dragostea nu durează, cum nici fericirea nu rezistă mai mult decât bătaia unei aripi de flutur în stomac. Și era așa de bine în doi, simplu, simplu de tot, fără niciun fel de măști, fără nici fir de cârmâz.
Dar cât de bine-ar fi fost, perspectiva patului gol, a coșului de cumpărături cu două piersici și o conservă de pisici, a camerei goale, cufundate în bezna din care nicio siluetă nu se întrevede să-ți iasă în întâmpinare…
Prietenul nu ar fi putut s-o refuze. Îi era dator, îi fusese alături de când se știau, de când se știa.
Acum, nu mai era vorba despre fete tinere, degrabă doritoare. Nici de marea dragoste, de idealul acela de neatins – nu mai erau copii, să mai creadă în basme.
Ea iubise, se lecuise. Văzuse cum e, simțise și duruse, al naibii.
Poate că dacă n-ar fi fost el, prietenul cel mai bun, plecarea celuilalt ar fi împins-o la un gest necugetat. N-ar mai fi stat acum, să-i explice de ce ei doi trebuie, ei doi nu se poate altfel, ei doi sunt meniți să rămână împreună. Să refacă din cioburile a două vieți, o viață întreagă, o viață nouă, o viață în doi așa cum visaseră să aibă, fiecare separat.
O întorsese din disperare și poate că din moarte, iar acum era datoria lui să o țină în viață.
Iar el o privise și înțelesese fără să asculte, din gesturi o înțelesese, din dansul ciudat, exotic, amăgitor al mâinilor, al colțurilor gurii, al luminițelor din ochi – că are atâta dreptate, că e singura femeie din lumea asta lângă care s-ar putea adăposti, lângă care n-ar mai trebui să-și fabrice o biografie, singura care l-ar putea lua la bine și la rău, cu bunele și relele – singura care ar putea spune că-l cunoaște cu adevărat.
Nu-i ceruse mâna. I-o întinsese ea, într-un parteneriat mai cinstit și mai onest decât orice alt deal la care fusesese părtașă vreodată.
Și înflorise lâgă el, dăduse în pârg ca o cireașă întoarsă de vreo câteva ori de vremea potrivnică, dar în care mai rămăsese un strop de culoare zăcând în așteptarea unei raze de soare.
Îi dăduse tot ce-i mai rămăsese de dat: devotament, recunoștință, atașament, liniștea unui cămin, hrana gătită cu mâinile ei și cămașa scrobită mirosind a levănțică, împreună cu ceașca aburindă de cafea, în diminețile lor pierdute.
Și nu așteptase din partea lui decât să fie acolo pentru ea. Să o asculte. Nu asta fac prietenii cei mai buni?
Prietenii cei mai buni nu își fac declarații de dragoste, jurăminte, nu se făgăduiesc unii altora. Toate astea se pot încălca, pot fi uitate, nu valorează nimic, nu atât cât înțelegerea.
Părinții ei, și bunicii, nu se luaseră din dragoste, dar se petrecuseră unii pe alții din lumea asta, își făcuseră case, își crescuseră copiii și trăiseră în înțelegere.
Și dacă își dorise ceva pentru ea, pentru ei doi – asta își dorise.
Chiar trebuia s-o mai spună o dată? A spus-o: iubise și se lecuise. Și crezuse că-l luase lecuit și pe el.
Dar, nu. Se înșelase, îl luase bolnav, boala i se instalase în sânge, în suflet, în miezul inimii și-i tulburase judecata, cine știe de când rodea în el ca un cariu. Iar ea nu observase nimic, nu bănuise.

Epilog: Auzise că el e bine, că își găsise pe cineva. Da, în cele din urmă…
Ea, nu. Se lecuise și de iubit și de prietenie.

Categories
Blog

    6 comments already | Leave your own comment

  1. 6/25/2014 | 8:18 am Permalink

    Eu cred in prietenie in general, deci cred si in relatia de prietenie dintre o femeie si un barbat :) E evident ca o astfel de relatie depinde de multe variabile, inclusiv unele necunoscute ce pot fi gestionate din mers, functie de protagonisti ( nivelul de maturizare emotionala; tipul de relatie ce-l invatam fiecare din noi inca din copilarie si modul in care ne raportam la x, y, z; tipul de personalitate; gradul de constientizare si asumare, etc )
    P.S. Nu stiu sa scrobesc nimic, dar tare imi place ideea camasii scrobite cu miros de levantica :)

    Respond to this comment

    • Marilena

      6/25/2014 | 9:01 am Permalink

      In prietenie cred. Iar unul dintre motive este si acela ca inca nu s-a inventat “certificatul de prietenie”. Inca nu s-a “institutionalizat”. Daca este incert cum schimba legalizarea dragostei relatia de cuplu, in privinta prieteniei nu ma indoiesc ca strica sa “parafezi” o uniune al carei farmec este tocmai libertatea. Si-apoi, prietenia nu este “monogama”. Un alt atu al ei! :)

      Respond to this comment

      • 6/25/2014 | 10:25 am Permalink

        :)
        Pana la urma orice fel de relatie am initia, in orice moment al vietii noastre, cu oricine si de orice gen – care poate fi in orice fel – este o ocazie de a afla ceva despre noi. Despre ceea ce suntem la acel moment, despre ce si cum putem, despre cum ne raportam, cum gestionam, etc. Iar partea buna e ca tot, dar absolut tot ceea ce traim/ experimentam este o ocazie de a evolua. Pam-pam :)

        Respond to this comment

        • 6/25/2014 | 10:48 pm Permalink

          Imi place chestia cu Pam-pamul. Fiecare poate sa se gandeasca la ce vrea cand le rosteste sau doar le citeste. Pam-pam ;)

          Respond to this comment

  2. 6/24/2014 | 11:54 pm Permalink

    Nu, nu merge asa. N-a mers niciodata. Nu am crezut si nu cred in prietenia sincera si doar atat dintre un barbat si o femeie. Unul dintre ei vrea mai mult, spera mereu la iubirea dintre ei. Iubirea adevarata dintre un barbat si o femeie care poate avea prietenia drept liant de la inceput, dar care apare abia pe parcurs atunci cand relatia e bine intrata in drepturile ei omenesti, universal valabile.
    Si totusi, emotia care creste cu cat ne apropiem de final este, pana la urma, singura stare dominanta a lecturii.
    Superb, Marilena!

    Respond to this comment

  3. Cancel comment

    Your email address will not be published. Required fields are marked *

    *



    You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>