Marilena Guduleasa

Nu prea ştiu de ce-ţi scriu. Simt că am mare nevoie de o prietenie căreia să-i încredinţez nimicurile ce mi se întâmplă…. Poate că îmi scriu chiar mie. (Antoine de Saint Exupery)

Boys don’t cry

E mai ușor sa fii femeie, sau bărbat?

Întrebarea asta mi-am pus-o de nici nu mai știu câte ori. Ba, știu: de câte ori mi s-a părut nedrept să renunț să mă bat (la propriu) pentru ceva ce îmi aparținea, mi se cuvenea, sau pur și simplu fiindcă energiile mele negative din acel moment se cereau descătușate – fiindcă sunt fetiță/ fată/ domnișoară/ o lady și nu se cuvine, nu e frumos, nu e elegant.

De câte ori n-am putut să fac eu primul pas într-o relație pe care mi-o doream tâmpește de mult, fiindcă asta mi-ar fi irosit șansele în fața respectivului, m-ar fi coborât de pe piedestal și m-ar fi transformat, “out of place”, din pradă în prădător. Chestie care cică mi-ar fi răpit din feminitate.

De câte ori un coleg de clasă a fost numit “șef”, nu pentru capacitățile lui de lider, ori pentru eminența materiei lui cenușii, ci pentru că doamna învățătoare/ dirigintă/ profesoară avea acasa deja trei lozuri necâștigătoare și și-ar fi dorit nespus și un vajnic purtător de falus în portofoliul ei matern.

Ori de câte ori mă întreba cineva, însărcinată fiind, dacă îmi doresc fetiță sau băiat. Să fi spus, cu grețurile matinale în gât și cu picioarele umflate ca butucii, că mi-aș dori o fetiță care, trecând prin ce-am trecut și eu, ca femeie, o să mă înțeleagă mai bine – mi s-ar fi părut un act de cruzime din partea mea. Și-atunci spuneam că vreau băiat.

Cu siguranță, în toiul durerilor facerii și mai cu seama 24 de ore după expulzie, când eu mă chinuiam să mă adun la loc din bucăți, iar co-autorul miracolului sărbătorea euforic, la cârciumă, evenimentul cu toți prietenii lui.

La sfarșitul fiecărei zile de muncă, în drum spre casă, cărând două plase îndesate cu de-ale gurii și bănuind mormanul de vase care mă așteaptă să le spăl și un alt vraf de rufe grămădite pe masa de călcat. Plus alte surprize… Ori de câte ori m-am pomenit gândindu-mă la binele oricui, numai al meu nu, reminiscență a unei educații tradiționaliste, de tipul: “femeia se sacrifică pentru casă și pentru copii”.

În fiecare dimineață în care mă trezesc, cu o ora înainte, ca să mă machiez, în timp ce bărbatul meu iese de sub duș și se aruncă direct pe ușă afară, trăgându-și blugii din mers. Și arată mereu la fel… de bine.

De câte ori trebuie să mă ocup de micuțismele de zi cu zi, cele fără de care nu se poate, care mănâncă o groază de nervi, dar nu le observă nimeni atunci când sunt făcute la timp, doar când se adună la post restant atrag atenția.

De câte ori aș vrea să-mi înec amarul într-o vadră de alcool și mă trezesc scufundată într-un butoi cu melancolie.

De câte ori mă simt slabă și neajutorată, fizic, deși, cu puterea gandului, aș putea muta munții din loc.

De câte ori estrogenul îmi refulează prin toți porii și se revarsă în râuri de lacrimi, iar nepriceperea mea în ale construcției de diguri nu le poate pune stavilă.

boys_don__t_cry
Ați văzut vreodată un bărbat plângând? Și dacă da, atunci cum ați reacționat?

V-ați ferit privirea, așteptând să-i treacă și să revină la starea lui normală de ne-simțire?
L-ați luat în brațe, ca să-l consolați?

L-ați bătut pe umăr și i-ați servit îndemnul “să fie bărbat, ce naiba”?

V-ați speriat, ca la vederea unui fenomen UFO, a unei flying saucer?

Ăsta să fie, oare, motivul pentru care e mai ușor să fii femeie, decât bărbat? Că poți plânge pe săturate și în văzul lumii, fără să te bage nimeni în seamă?

Băieții nu plâng, nu! Ei sunt cavaleri și ne lasă nouă avantajul ăsta.
Iar noi, în cel mai femeiesc mod de a exagera lucrurile, profităm de el in exces.

Categories
Mituri urbane

    2 comments already | Leave your own comment

  1. Marilena

    7/17/2014 | 1:08 pm Permalink

    Mi-ar placea sa-ti citesc blogul, daca el mai exista. Ce-ai zice de un schimb de link-uri? Am loc berechet in blogroll! ;)

    Respond to this comment

  2. 7/17/2014 | 12:09 pm Permalink

    Am avut și eu un blog, Marilena, de fapt el există încă undeva în spațiul virtual, așadar cunosc plăcerea de a ști că cineva citește ce scrii și chiar interacționează cu tine prin aceste comentarii, o dovadă că nu scrii în…gol, evident, efectul catharctic nu e de neglijat, dar parcă tot mai bine este să îți vină și ecoul…Da, am văzut bărbați plângând din vina sau datorită mie, plângând cu lacrimi de neputință, de lașitate, de dor, de emoție, de bucurie. Nu m-am speriat, nu am dramatizat, nu i-am alintat. Poate că mi s-au umezit și mie ochii, poate ca mi s-au oprit și mie lacrimile în gât, poate că pur și simplu am tăcut și am privit drept înainte așteptând. Unele lacrimi au fost mărturisite prin e-mail sau SMS sau chat. Deci nu știm dacă au curs cu adevărat ; ) Dar ce mi se pare mai trist e atunci când eu îmi pierd lacrimile, când simt că mă abrutizez, ca nu mai am empatie sau că am…secat de tot. Și parcă e și mai greu de îndurat totul atunci când, așa cum spui tu, estrogenul nu mai dă pe dinafară. Nu e musai să plângem la vedere, va exista mereu un colțișor în care să ne defulăm fără ca cineva să își imagineze că vrem să impresionăm sau să rezolvăm o problemă cu arme așa-zis ale feminității. Iar cine nu înțelege, ca să o parafrafez pe Lorelei, durerea închisă într-o lacrimă de femeie, să stea la o parte! https://www.youtube.com/watch?v=_bMt7gM7BTA

    Respond to this comment

  3. Cancel comment

    Your email address will not be published. Required fields are marked *

    *



    You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>