Marilena Guduleasa

Nu prea ştiu de ce-ţi scriu. Simt că am mare nevoie de o prietenie căreia să-i încredinţez nimicurile ce mi se întâmplă…. Poate că îmi scriu chiar mie. (Antoine de Saint Exupery)

Ca o stanca pe ape

Aud îndemnul ăsta: “Trăieşte-ţi viaţa!” de când mă ştiu.
De-a lungul (şi de-a latul) timpului a îmbrăcat multe forme:
“Trăieşte-ţi copilăria!”, când aproape că nu ştiam să mă joc cu jucării, doar cu creioane şi cărţi.
Adolescenţa, când aproape că nu ieşeam din casă, ca un huhurez.
Tinereţea, când mă perpeleam că n-am să fiu o mamă tânără cu o gaşcă întreagă de plozi pe care să-i spăl, să-i adun în jurul mesei şi să-i cert că în loc să mănânce se joacă, să-i învăţ tot ce ştiu şi să mai învăţ şi de la ei ce n-am apucat până atunci, să-i cătănesc să facă sport, să deprindă limbi străine, să le destup minţile, să-i plimb, să vadă lumea şi cum trăiesc şi alţi oameni…
Şi uite-aşa am ajuns de n-am călcat în viaţa mea într-un club, m-am muncit să pun piatră peste piatră şi cărămidă peste cărămidă, până când fundaţia a ajuns mai înaltă decât casa propriu-zisă, dacă  vă puteţi imagina cum vine asta.
Cu un an înainte să împlinesc 40, adică vârsta optimă pentru depresii şi crize existenţiale, mie mi s-a întâmplat o cotitură în viaţă şi în loc să-mi iau o perioadă sabatică (aşa, cum spun protagoniştii filmelor americane de o anumită factură: “să mă regăsesc, să aflu cine sunt cu adevărat”) m-am aruncat cu capul înainte într-un alt proiect, la care încă mai lucrez şi probabil că o să mai dureze ceva vreme până o să-mi dau seama unde vreau să ajung. Sau când ar fi cazul să mă opresc.

stanca pe apa

“Să-ţi mai vezi şi de viaţa ta…” face parte dintre îndemnurile mobilizatoare, alături de “să gândeşti pozitiv” şi altele asemenea.
Şi dacă chiar asta este viaţa mea? Să îmi fac griji, să planific, să îmi dau termene şi-apoi să le împing singură, cu fruntea, ca elefantul, tot mai încolo şi mai departe, fiindcă între timp s-au mai adunat şi alte gânduri, idei, perspective care îngreunează ascensiunea, sau târâș – grăpișul (depinde de stare).
Aşa-mi văd eu de viaţa mea, făcându-mă scut, pavăză, dig, proptea, uneori şi preş pentru ca altora să le fie mai bine şi mai uşor. Fiindcă eu ştiu cât pot să îndur, îmi cunosc anduranţa, dar de ei mi-e teamă că nu-s de-ajuns de puternici, mi-e frică să nu clacheze.
Singurul egocentrism pe care mi-l asum este dorinţa de a nu le supravieţui. M-or ierta pentru asta, după câte am făcut pentru ei. Şi dacă nu, ce importanță o să mai aibe? Vorba lui Sartre: “Moartea nu ne va reuni. Aşa stau lucrurile”.
Ca o stâncă pe ape, așa mă imaginez.

Categories
Blog

    One comment so far | Leave your own comment

  1. 8/28/2014 | 7:49 pm Permalink

    Marilena, e cat e poate de normal “egocentrismul” tau si-ti doresc sa nu fie altfel. Este de neconceput viata fara fiinte pe care le iubim dincolo de orice am putea sa acceptam sau sa intelegem.
    Normal sa fii o stanca pe ape pentru ca asa iti este firea, ambitia si dorinta de reusita pe fac sa depasesti curajos orice obstacol si sa-i si spijini cu taria ta pe cei ce-ti sunt aproape. In plus, esti inca atat de tanara incat orice surpriza viitoare o vei intampina “tare ca piatra”. :)

    Respond to this comment

  2. Cancel comment

    Your email address will not be published. Required fields are marked *

    *



    You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>