What if?

Ai stat vreodată atât de aproape de cineva, încât să-i simţi răsuflarea şi totuşi să te simţi atât de departe de el, încât să nu-i poţi auzi, nu doar şoaptele, dar nici strigătul, oricât de mult te-ai strădui, oricât ţi-ai dori. Să nu-i poţi citi nici măcar de pe buze, ca şi cum n-ar vorbi aceeaşi limbă cu tine, imposibil de recunoscut?

Şi totuşi omul acela să-ţi fie fiinţa cea mai intim legată de tine, cel lângă care trăieşti, respiri, suferi, ca două forme de viaţă îngemănate, lipite, dar înotând fiecare în sacul său vitelin, despărţite de un perete subţire, transparent şi indestructibil. O fiinţă aidoma ţie, pe care n-o vei cunoaşte niciodată cu adevărat, doar o vei presimţi, dar fără de care te vei zvârcoli neputincios, orb, mut, neînstare să îţi găseşti liniştea, echilibrul, stabilitatea.

Stai şi te întrebi ce leagă două fiinţe atât de deosebite, te uiţi la brațele lor şi nu-ţi poţi imagina cum de se pot cuprinde, la ochii lor, cum de se pot vedea atât de diferit de cum îi vezi tu. Le urmăreşti gesturile şi ţi se par cu totul străine, ca şi cum forme de viaţă aparţinând altor lumi le dictează, iar ei printr-un miracol de neînţeles şi le pot traduce şi transmite unul altuia.

Şi te gândeşti că există ceva mai presus de noi, care se joacă, se amuză, ne trasează drumuri, ne scoate în cale unul altuia, uneori chiar ne striveşte, alteori ne uită într-o derivă din care singuri nu putem ieşi, fiindcă nu cunoaştem nici planul, nici harta, nimic.

Şi totuşi nu ne dăm bătuţi. Încercăm, căutăm şi nu renunţăm nici chiar atunci când, obosiţi, ne aşezăm să ne odihnim. Chiar şi atunci continuăm să sperăm. Aşteptăm. Visăm.

Tot ce-i mai frumos în viaţă ţine de miracol. Iar singurul lucru pentru care merită să ne ostenim, este să-l păstrăm. Chiar dacă nu depinde întotdeauna de noi, nici când începe, nici când se va sfârşi. Sau dacă…