Cartea sau filmul?

Viața și o conjunctură fericită m-au adus o dată, o singură dată (genul acesta de întâmplări fac parte din categoria miracolelor, iar miracolele pot fi ușor identificate de coincidențe prin faptul că nu se repetă și nu sunt întâmplătoare) față în față cu un personaj cu aură de legendă pentru mine: Tudor Caranfil.

Întâlnirea s-a produs la un eveniment care ar fi putut fi catalogat drept monden, fie și fiindcă puteai pleca de-acolo cu niște selfie-uri mortale cu vedete.

Faptul că un guru al cinematografiei acceptă să schimbe câteva impresii cu o admiratoare a sa, care nu se declară cinefilă, dimpotrivă, recunoaște că mai întâi citește cronica, apoi alege dacă să vizioneze sau nu și pelicula, n-a fost primit ca un omagiu. Poate n-am explicat eu bine, nu erau nici locul nici momentul potrivit. Am înțeles că o cronică exprimă părerea personală a celui care o scrie, ideal este să-ți formezi, tu, propria ta opinie și de-abia apoi să o confrunți (eventual) cu cea a specialistului. Discuția era despre Marele Gatsby, am primit chiar și “temă pentru acasa”, să văd filmul și apoi să îmi scriu impresiile, fără să mă las influențată de cei care îl laudă sau îl desființează.

N-am văzut Marele Gatsby nici până azi, dar motivul n-a fost acela că lui Tudor Caranfil nu prea i-a plăcut ecranizarea, ci fiindcă eu, personal, nu mă dau în vânt după ecranizări, în special după romane citite și iubite de mine. Am văzut masacrate destule capodopere literare în numele originalității, ca să nu mă declar reticentă.

Există scenarii care pornesc de la un roman, scenarii originale într-o proporție de 99,99%, mai puțin ideea de bază. Să zicem că Alice nu are în comun mai mult decât titlul și câteva personaje cu Wonderland-ul lui Lewis Caroll. Și totuși nu m-a năucit prea tare, fiindcă este atât de Tim Burton, cu toate costumele, imaginile, efectele speciale. L-am acceptat.
Dacă filmul se vrea bazat pe o carte, atunci așteptările mele sunt ca regizorul să ecranizeze, nu să improvizeze.

De fapt, aceleași așteptări le am și de la un spectacol de teatru și îmi mărturisesc limitele în a accepta punerea în scenă modernistă, avangardista a unei piese clasice. În cazul acesta vreau să văd respectate indicațiile scenice din text (presupunând că am citit textul înainte).

Mai sunt și ecranizările după romanele mele de suflet. Pe acelea nu le pot nici rata, nici ignora, fie că mă încântă sau mă scandalizează.

În continuare citesc, mai mult decât vizionez. Este deja un viciu, o dependență. Citesc cărți și cronici ale cărților pe care nu le-am citit, ale filmelor pe care nu le-am văzut. Încă.

Învăț de la criticii mei favoriți (Tudor Caranfil, Alex Leo Șerban, Andrei Gorzo), nu dacă, ci de ce ar trebui să îmi placă sau nu o peliculă, un scenariu, o regie, cum trebuie să privesc, pentru ca acele amănunte care fac diferența să nu-mi scape. Faptul că scriu cronici accesibile, ajută. Unde nu înțeleg, caut să aflu.

De curând am descoperit pe Liternet.ro un schimb de idei între Alex Leo Șerban și Andrei Gorzo, exact pe această temă: Ce-a făcut filmul din carte? (Ce-a făcut cartea din film?) Articolul este preluat din Dilemateca, septembrie 2006.

Copiez mai jos un fragment, din AG:

“E normal să vrei să-ţi vezi personajul favorit întrupat pe ecran. Ce să fac dacă inima mea a fost înrobită pe veci de Elizabeth din Mîndrie şi prejudecată? Asta e, sînt blestemat să-i vînez toate reîncarnările filmice cîte zile oi avea. Ultima versiune, de exemplu, mi s-a părut groaznică (mă grăbesc să adaug că nu din cauza Elizabethei – Keira Knightley), dar crezi că regret vreo secundă că am văzut-o? Parcă niciodată nu mi s-a arătat atît de clar ce minte bună şi dreaptă şi aerisită avea Jane Austen, pînă n-am văzut versiunea asta surescitată, “senzualizată” aiurea. Şi alchimia poveştii e inalterabilă – oricît de rău ai greşi tonul, oricît de urît ai banaliza procesul, oricît de prost ai doza, n-o poţi rasoli de tot: spectatorul tot o să vibreze la momentul în care domnul Darcy îşi abandonează în sfîrşit rezerva şi severitatea şi-i spune lui Elizabeth: “Eşti prea generoasă ca să rîzi de mine”. În sensul ăsta, cred că şi cele mai proaste ecranizări după cărţi mari fac pînă la urmă ceva bun: testează cartea şi-şi testează epoca. Felul în care ne raportăm la o carte de acum două sute de ani spune ceva despre noi; faptul că n-o mai putem privi nici pe Jane Austen decît cu ochii tulburi de sex spune ceva despre noi. Atenţie, nu e vorba despre un efect de tip “Marele X – contemporanul nostru”. E vorba despre felul în care fiecare epocă îşi proiectează propriile obsesii într-un text clasic. Cinema-ul e un martor bun al acestui proces. Fie şi numai din cauza asta, ecranizările sînt importante.”

Cu adevărat, sunt lucruri care nu pot fi spuse altfel!