Umbre
Povestim și ne smulgem una alteia de pe buze cuvintele, aceleași cuvinte pe care eu le gândesc în timp ce ea le rostește, sau invers, nu mai știu decât că vocile ni se amestecă și am strania impresie că mă privesc într-o oglindă.
Habar nu am de unde vine, prea puține lucruri știu despre ea și fără importanță, pentru ca fenomenul să capete o explicație logică. Tot ce ne-a despărțit cândva a dispărut, drumurile noastre începute de la capete diferite, și până la un punct paralele, s-au împletit brusc, s-au suprapus și par acum să curgă fără cusur în aceeași direcție.
Mă mai opresc câteodată să ascult, tac o vreme, sau doar îmi închipui că tac și doar cred că ascult. Unele întâmplări ale vieții ei le-am visat cândva și-acum mi le amintesc cu stupoare.
Sunt și eu, cu marca mea întipărită într-un destin pe jumătate descifrat. Sunt și ea, sub scoarța de lut uscat care prin crăpăturile lui lasă să se întrevadă o altă formă posibilă de existență.
Ne-am întâlnit de multe ori înainte dar, nu știu cum, nu ne-am învoit. Poate fiindcă asemănarea era atât de puternică, ne-am respins, așa cum ne negăm și pe noi înșine câteodată, nemulțumiți de ce și de cum am devenit.
Sunt zile în care vine spre mine surâzătoare și dreaptă și știu că tocmai s-a izgonit pe sine, iar aerul triumfător e doar semnul unei izbânzi iluzorii. Și imediat ce se oprește în fața mea, dincolo de zâmbetul perfect, de aura de amazoană, îi observ fără voie umbra aținându-se umilă în urma ei, asteptând semnul de milostenie și de îndurare.
Îmi spune trufașă că de acum înainte așa va fi, nu se va mai lăsa nici îngenuncheată, nici înfrântă, nici lovită. Și cu fiecare cuvânt al ei umbra se întunecă, se strânge, se face tot mai mică, tremură.
N-aș ști să spun pentru ea, așa cum nici pentru mine n-aș ști să spun ce-ar fi mai bine: să alunge urma aceea lipicioasă de suflet, să reușească să se desprindă de ea, sau să o reprimească, să o ierte pentru toată slăbiciunea pe care i-o picură în vene?
Mă tem pentru ea, așa cum mă tem și pentru mine, că orice ar alege nu i-ar aduce liniștea.
Și mai accept o dată, incă o dată, ultima oară îmi spun, să i-o găzduiesc o vreme fără dijmă, fără vamă. Să port eu, mai slabă sau mai curajoasă, nu știu, două umbre.
Blog
2 comments already | Leave your own comment
Roxana
3/30/2015 | 10:33 pm Permalink
Marilena, esti fabuloasa!
Marilena
3/31/2015 | 9:08 am Permalink
Ba nu sunt!