Bataia (nu) e rupta din Rai

Chiar dacă subiectul este aproape desumflat acum, după ce s-au spus și s-au scris atâtea pe marginea lui, vin și eu, mai pe la spartul târgului, să comentez: justifică bătaia coronița de lauri de pe fruntea unui copil? Medalia de aur obținută cu pumni, palme și înjurături strălucește mai tare?
Orice reușită, indiferent că e sportivă, academică sau într-un plan intim, personal și e dobândită cu umilințe, mai poate ea naște bucurie, satisfacție?
Chiar trebuie ca o forță exterioară să ne împingă limitele dincolo de puterea noastră de a ne mobiliza, ca să ne atingem potențialul maxim?
Chiar să nu fie posibil pasul înainte fără șutul în fund primit de la cineva care știe mai bine decât noi cât putem duce și pe ce drum ar trebui să fim mânați de la spate cu cerbicie?
Am citit doar fragmentele apărute în presă din cartea Mariei Olaru. Nu mă îndoiesc că așa au stat lucrurile, mai ales după ce am mai ascultat și alte declarații ale marilor sportivi, cum că așa se face sport și în general performanță.
Dar le-am și văzut pe câteva dintre colegele Mariei în platoul unei televiziuni și cred că pot să spun că m-am lămurit: chiar dacă bătaia nu e obligatorie, ca să sari atât de sus cât să faci un dublu șurub în aer, pielea trebuie să-ți fie grosuță. N-au ce căuta sensibilitățile într-o sală de antrenamente.
Niciuna n-a afirmat categoric că n-a încasat-o, fără să schițeze un mic zâmbet în colțul gurii: amar sau ironic. Cine a urmărit Psihologia crimei știe despre ce vorbesc. Iar unele chiar au dat de înțeles că nici ele n-au fost niște îngeri la Deva. Cum ar veni, au meritat-o, că, uite, s-au făcut oameni. Au acum în spate cariere și palmaresuri care le-au șters de mult lacrimile de pe chip și vânătăile de pe trup.
Au tot repetat fetele noastre de aur că aceasta este povestea Mariei, fața hâdă a gimnasticii pe care o vede ea și poate alte câteva gimnaste mai ciudățele. Că doar orice poveste are cel puțin două fețe și ele pot depune oricând mărturie sub jurământ că antrenorii și metodele lor sălbatice nu le-au schimonosit nici sufletele, nici viața de după olimpiade.
Îngrozitor mi s-a părut să constat că ei, sportivii și sportivele noastre, consideră că fără abuzurile astea n-ar mai fi fost cunoscuți și iubiți de o lume întreagă. Ca și cum ei cu lumea întreagă trăiesc.
Proabil că așa este, oamenii aceia, captivi în universele concentraționare ale cantonamentelor, sunt avizi de validarea exterioară a propriei valori. Dar dacă ei trăiesc permanent cu gândul la noi, marea fără chip a consumatorilor de spectacol sportiv, noi, cei care nu excelăm nici în cercul nostru strâmt la nimic, suntem gata în orice moment să le sancționăm și cea mai măruntă ratare.
Oricui o blamează pe Maria Olaru că a ales să facă asemenea dezvăluiri dezamăgitoare despre lumea pe care noi am fi vrut să fim lăsați să o considerăm perfectă, l-aș întreba dacă ar fi dispus să-și asume rolul de demiurg păgân pentru copilul său. Poate bătaia din sala de sport îl va căli, cât să facă față oricăror încercări din viața de adult. Dar dacă îl va frânge pe dinăuntru? Ce tijă de titan, din cele care se introduc în oasele rupte ca să le redea rezistența, i-ar putea monta în suflet, ca să-l țină drept?
De unde le vine copilelor ăstora, nu doar ideea, dar convingerea că trebuie să se achite de  prețuirea, admirația, ba chiar dragostea antrenorilor, care singuri se declară al doilea rând de părinți, părinți plătiți, cumpărați, salariați să modeleze suflete și trupuri inocente?
Poate fiindcă nici părinții-părinți nu pot fi mulțumiți, satisfăcuți cu una, cu două? Nu le ajunge miracolul de a fi născut o viață, aceea mai trebuie și laureată, medaliată, titrată?
Nu suntem părinți buni, și nu înseamnă că ne-am ocupat de copiii noștri, dacă ei iau premii sau trec examene cu medii mari. Nu numai.
Suntem părinți buni dacă avem copii fericiți, copii care nu se tem de palma noastră grea și care nu simt că dragostea și mândria noastră se reflectă în carnetul de note ca într-o oglindă strâmbă.
Unii pot mai mult, alții mai puțin. Circulă o legendă cum că inteligența s-ar moșteni 50% de la părinți.
Dacă ei nu se ridică la înălțimea așteptărilor noastre, pesemne că nici noi nu ne ridicăm la înălțimea propriei noastre ștachete.
Ceva e profund greșit dacă omuleții noștri se fac mari doar la stat, ori doar în cataloage.
Stay tall, spun americanii. Cred că ăsta e lucrul cel mai important: să simți că ești important și mare chiar și necocoțat pe un podium.
Niciodată în viața mea n-am avut senzație mai amețitoare decât înălțată pe umerii tatălui meu, ori ridicată de brațele lui puternice pan’ ce am atins cu creștetul tocul ușii: tâta mare!
Și zău dacă îmi pare rău că nu m-a bătut nimeni când eram mică, să fi ajuns și eu campioană!