In memoriam

Am tot așteptat zilele astea să se întâmple ceva. Nu am așteptat un miracol, nu mai cred în genul ăsta de întâmplări “ from beyond”. M-am asigurat că nu e o glumă proastă și cam atât. Am înțeles și am refuzat să mai caut și să mai aflu “amănunte”. N-ar fi făcut nicio diferență.

Dar am așteptat să se întâmple totuși ceva. Ceva semnificativ. Cum ar fi, să se oprească măcar pentru o secundă timpul în loc. Să încremenească totul, să se aștearnă tăcerea consternată, lumea să împietrească, să aud scrâșnet de frâne, de fiare, să se întunece cerul.

Nu s-a întâmplat nimic. Niciun cutremur, niciun suspin apocaliptic. Lumea și-a văzut mai departe de mersul ei ticăit. De goana ei nebună. De nesimțirea și de nepăsarea ei. De măruntele ei drame, care însumate pot genera o catastrofă, dar luate în parte nu mișcă nimic într-o conștiință zisă “colectivă”.

Așa se va întâmpla și cu mine. Cu tine. Cu el, cu noi. Și e și bine și rău. E și liniștitor și descurajant. E bine de știut.

Lumea nu se oprește, nu s-a oprit și nu se va opri niciodată în loc pentru cei care rămân, doar pentru cei care pleacă. Nu se știe unde, nu se știe când. Mi-e clar azi (poate mâine nu-mi va mai fi) că șansele să ne mai întâlnim vreodată sunt atât de mărunte încât nu merită să-mi leg de ele speranțe deșarte. Într-un anume fel simt că am ratat. Și că voi mai rata încă.

Și nu mi se mai pare atât de important că am cunoscut-o, am atins-o, i-am vorbit, ori că mi-au rămas cărțile, articolele, textele, poveștile, râsul-plânsul. Doar că n-am avut, nici eu, ca nimeni altcineva, puterea de a o reține, de a o salva, de a o nemuri. Așa cum ne-am dori să putem face pentru toți pe care-i iubim. Oricât de mult ne-am dori.

Singurul lucru care ne stă la îndemână e să “spunem cuvinte”, lungi, sticloase, ca niște dălți ce despart ziua de noapte. Neființa de ființă.

În loc de tăcere adâncă, aramă sunătoare. Chimval răsunător.

E singurul mod, chiar dacă vulgar, grosier, îngrozitor de banal, de a-i păstra amintirea vie. Măcar nouă atât ne-a mai rămas.