Marilena Guduleasa

Nu prea ştiu de ce-ţi scriu. Simt că am mare nevoie de o prietenie căreia să-i încredinţez nimicurile ce mi se întâmplă…. Poate că îmi scriu chiar mie. (Antoine de Saint Exupery)

Pase

paseTreceam printr-un moment dificil, căutam să mă analizez şi psihanalizez pe cont propriu, să găsesc o cale de a ieşi din impas, practic fără a da de bănuit că mă frământă ceva, mai bine zis mă roade pe dinăuntru, muşcă din mine cum mușcă un car din inima lemnului (a văzut vreodată cineva cum arată un car, sunt curioasă?).
Frecventam haotic şi compulsiv fel de fel de forumuri şi îmi amintesc că – trecuseră câteva luni, cât câteva vieţi chinuite – aveam impresia că deja m-am eternizat în lamentare şi chiar mă gândeam că aceasta ar putea fi adevărata problemă, incapacitatea mea de a mă desprinde din marasm şi de a merge mai departe, ca o musculiţă care şi-a prins picioruşele în clisa unei dejecţii şi va crăpa luptându-se să scape, eu, încă mai patetic decât ea, conştientizând şi zădărnicia efortului.
Părea, dacă citeai confesiunile (nu mă îndoiesc sincere) celor care îşi exorcizau demonii sub anonimat, că genul acesta de experienţă, iată, banală, comună, vulgară chiar, poate pune stăpânire pe cel asupra căruia s-a abătut până într-acolo încât să îl amprenteze pentru tot restul vieţii, să-l înfiereze ca pe o vită, în a cărei halcă tranşată post sacrificiu încă se mai vede, cum atârnă în cuiul abatorului, semnul întipărit în fibră.
Adevărul este că pentru scurt timp constatarea m-a ajutat să mă redresez. Existau sumedenie de alte nenorociri cu adevărat serioase care mă ocoliseră, cât să fiu recunoscătoare pentru neplăcerea pe care o traversam. Am hotărât să o ignor, să mă apar de ea ca de o gânganie enervantă care mă bâzâie la ureche, să îmi impun să mă detaşez de fondul problemei concentrându-mă pe alte activităţi, până atunci neglijate, considerate cel puţin frivole.
Dacă a funcţionat? Mi-aş dori ca răspunsul să fie unul simplu, laconic, prin da sau nu.
Atunci când ai de rezolvat o răfuială cu tine însuţi, când intri de bună voie şi nesilit de nimeni într-o conjunctură nefavorabilă, ori şi mai şi: când eziţi sau când refuzi să ieşi dintr-o asemenea conjunctură, la fel, de bună voie şi nesilit de nimeni, te poţi autosugestiona să vezi partea plină a paharului, să vezi “lecţia” aceea pe care ţi-o vâră adânc în esofag trainerii de dezvoltare personală (ale căror vieţi de regulă sunt mai praf decât a ta, dar sunt experți în teoria chibritului).
Atunci când faptul că ai ajuns într-o fundătură se datorează unui factor sau cumul de factori exteriori, situaţia se schimbă. În ciuda faptului că eşti bombardat din toate părţile cu clişee: iertare, uitare, împăcare, oricâtă bunăvoinţa ai avea, oricât de bine intenţionat ai fi, tot asupra ta va plana suspiciunea de nesinceritate, de duplicitate, de făţărnicie.
Cei care ţi-au produs răul, în special cei care au conştiinţa acestuia, vor depune maximum de efort să-şi găsească justificări. Iertarea ta le-ar desfiinţa tot eşafodajul clădit pentru a se reabilita în ochii proprii.
Cred că singura soluţie viabilă este să te rupi, să te smulgi, să te îndepărtezi, oricum, pe brânci dacă altfel nu se poate, de ceea ce neomorându-te te-a obligat să trăieşti marcat de o înfrângere, de un eşec, de o durere de neostoit, de o suferinţă de nevindecat. Să pui distanţă între tine și cel, cea sau cele în care ai crezut mai mult decât s-ar fi cuvenit şi pe care le-ai înzestrat cu puteri mai mari decât bunul simţ al autoconservării ţi-ar fi impus.
Există de bună seamă uitare şi implicit iertare, dar nu și atunci când în faţa ochilor tăi defilează aceleaşi personaje, rulează aceleaşi imagini care te silesc să retrăieşti trauma iar şi iar, ceas după ceas, zi după zi, până la alienare.
Pe scurt: niciodată, în toată viaţă mea, iertarea nu mi s-a iertat, uitarea nu mi s-a trecut cu vederea. Dimpotrivă, mi-au fost reproşate cu ciudă, cu amar, cu vorbe grele. Exact cei care ar fi trebuit să se simtă uşuraţi de îngăduinţa mea, au devenit încă şi mai furioşi, şi mai înrăiţi, şi mai înveninaţi.
Oamenii se simt cu mult mai confortabil în zona de conflinct, decât în cea de armistiţiu.
Nu ar trebui să întorci doar obrazul atunci când eşti lovit, ar trebui să te întorci cu totul, să fugi muşcând pământul, şi-ar trebui să-ţi antrenezi rezistenţa la alergare din timp, să fii pregătit în orice moment de start. Nu se pune problema de laşitate sau de curaj, ci doar de rezistenţă. Ajunge mai departe cel care nu pierde timpul încercând să repare ce s-a stricat, şi alege să se îndepărteze suficient cât să nu-l ajungă din urmă suflul mort al şansei irosite.
Au trecut vremurile când stofa costumului era de o calitate atât de excepţională, încât merita să inversezi cusăturile și să-l mai porţi şi pe dos. Totul este acum atât de slab, de şubred, de lipsit de substanţă. Pare că ar avea virtuţi, dar nu are decât un lustru îndoielnic.
În epoca modernă instituţia eroului e una perimată, ca şi cea a apostolului.
Roagă-te, nu să fii iertat, precum şi tu ierţi greşiţilor tăi, roagă-te să-ţi fie primită iertarea, precum şi tu accepţi să fii iertat. Aceasta înseamnă de fapt să îţi recunoşti vina, să îţi admiţi imperfecţiunea, să nici nu umfli ca pe un balon nedreptatea căreia i te-ai pus ţintă în faţă, dar nici să nu te absolvi prea lesne de orice contribuţie la creearea contextului cu potenţial fatal.
Cu regret o spun: n-am devenit mai împăciuitoare cu timpul, cu vârsta. Am devenit (încă și mai) tăinuitoare. Sunt oameni care defilează cu dramele lor, cu nemulțumirile lor, cu frustrările lor. Își construiesc o glorie falsă din grosimea epidermei în care sulițele otrăvite ale dușmanilor (de cele mai multe ori închipuiți) ricoșează, nu se înfig. Trebuie să recunosc că prin mine trec ca prin brânză, sunt ciuruită ca un șvaițer. Si asta fără să am neapărat delatori, pur si simplu așa sunt eu, rănibilă. Din fericire toate trec la un moment dat, vin altele mai bune, mai rele, se aștern strat peste strat, se acoperă unele pe altele. Până la final, când nu mai contează nimic, nici măcar finalul în sine, cel puțin pentru tine nu, poate ceilalți din jur să extragă din el o concluzie, pompoasă, amărâtă, fiecare după facultăți, vorba lui Bălosu.
Viața e pe etape. Și, uneori, pe pase. Iar noi, seminția asta a noastră, suntem o plămadă tare moale: doar în aparență ne fasonăm de voie, de fapt suntem forțați să intrăm în matrițe dinainte și înadins croite să nu ni se potrivească. Doar așa, ca să simțim c-am trăit.

Notă: acesta NU este un articol motivaţional. Exprimă doar o părere. Poţi să fii sau nu de acord cu ea. Foarte posibil ca primul care să o contrazică să fie chiar autorul, aflat (Doamne, dă!) într-o pasă mai bună, într-un viitor apropiat.

Categories
Blog

    Your email address will not be published. Required fields are marked *

    *



    You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>