Marilena Guduleasa

Nu prea ştiu de ce-ţi scriu. Simt că am mare nevoie de o prietenie căreia să-i încredinţez nimicurile ce mi se întâmplă…. Poate că îmi scriu chiar mie. (Antoine de Saint Exupery)

Cand timpul se masoara in Vesnicii de Basm

bunica
Pentru că nu mă dezic și pentru că de când mă știu pendulez între extreme, ba intrând în panică la gândul că nu am bifat nici 0.000…1% din cărțile esențiale ale (măcar) secolului XX, ba plesnind de fericirea de a fi “descoperit” în noianul de titluri, ale unor scriitori purtați de noul val până în zona de best seller-uri a oricărui book shop, cartea cărților, ultima mare dragoste, prima-n topul lecturilor aleatorii…

Anul acesta marea revelație a fost Fredrik Backman, scriitorul suedez care a cucerit lumea cu personajele lui iconice Ove și Britt Marie.

Am ratat multe lansări și sesiuni de autografe, cam tot atâtea câte conferințe și întâlniri cu cititorii ale scriitorilor la modă. Un lucru e cert : pe el nu l-aș rata nici dacă ar fi să merg pe jos până la Stockholm. Ce îl face atât de special ? Faptul că într-un adevărat noian de titluri care îți promit să te învețe cum să te focusezi pe propria persoană, tipul ăsta de treizeci și ceva de ani, blogger și editorialist, care scrie din plăcere și fără pretenția de a cuceri vreo redută a scriitorilor profi abonați la premii și medalii, a ajuns să fie tradus în patruzeci de limbi pledând pentru chestii banale și aproape perimate, cum ar fi compasiunea, empatia. Da, empatia, conform dicționarului : “forma de intuire a realității prin identificare afectivă” sau “interpretarea eului altora după propriul nostru eu”.

Corectitudinea politică ne îndeamnă să nu-i judecăm pe alții. Reacția imediată în fața unei situații neconforme cu principiile noastre, ori cu stilul nostru de viață, este de a ne întoarce fața. Fiindcă nu am cum să mă feresc de a face comparații, de a trece prin filtrul experiențelor proprii, de a gândi “în locul lui, eu…”, de a comite deci păcatul judecății aproapelui, atunci mai bine mă izolez în turnul meu de fildeș, plonjez în introspecție și meditație.

Backman în schimb vine și, prin personajele sale, te scoate din confortul pe care ți-l poate creea ideea că tu ești cea mai importantă persoană, că bunăstarea și fericirea ta nu depind de nimeni, că înainte de a-i cunoaște și înțelege pe alții trebuie să te descoperi, în solitudine, pe tine.

Îți dă un brânci să ieși din carapace și să vezi cum trăiesc alții și de ce trăiesc ei așa, ba chiar te incită să intri în lumea lor, să nu te lași impresionat de un refuz, de o ușă trântită în nas, de o manifestare fățișă de mizantropie. Nu doar “să iei oamenii așa cum sunt”, ci să încerci fără să te abați să schimbi ceva în bine în viața lor. Ce crezi tu că ar fi bine, asumându-ți riscul de a judeca greșit nevoile lor. Să nu aștepți mulțumiri dacă se întâmplă să-ți iasă. Iar dacă nu, să fii pregătit să îți ceri iertare.

Se spune că familia nu ne-o alegem, dar trebuie să o acceptăm. Într-un sens mai larg se aplică și comunităților în care ajungem să trăim. Înțelegerea și acceptarea vin din cunoașterea celor de lângă noi. Fiecare om are o poveste. Fiecare om este o poveste. Și fiecare poveste are un tâlc al ei.

Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău este o carte a tuturor vârstelor, o poți citi copilului tău seara, înainte de culcare.

În mica lor colectivitate, reprezentată de vecinii din blocul în care locuiesc, unii se identifică după nume : George, Britt Marie, Kent, Lennart și Maud (luați împreună, ca o singură persoană), Alf. Ceilalți sunt : Mama, Femeia cu fustă neagră, Băiatul cu sindrom și mama lui, Monstrul, Amicul, desigur și Bunica. Tot atâtea povești nespuse, tot atâtea tâlcuri de descifrat.

Pentru Elsa, copilul maturizat înainte de vreme de divorțul părinților, de iminenta apariție a Jumătății (fratele vitreg), de permanenta hărțuială a colegilor de clasă, Bunica inventează o lume aproape imaginară, un Tărâm Aproape Treaz, în care personajele reale capătă valențe fantastice.

“Orice copil de șapte ani are dreptul la supereroi. Și cu asta, basta ! Și cine nu-i de acord e bătut în cap de-a binelea ! Așa zice bunica Elsei.”

La fel cum Tărâmul inventat este doar pe jumătate plăsmuit, nimic nu e alb sau negru, nici Bunica nu a fost o mamă ideală pentru fiica ei. Elsa este, așadar, în același timp nepoata dar și A Două Șansă a Bunicii.

Dar Elsa nu are de unde să știe asta, fiindcă “privilegiul oricărei bunici este să nu le arate niciodată nepoților cine a fost înainte să fie bunică.” Și așa, în general, supereroii nu se laudă cu propriile fapte de vitejie. Ei creează legende pe care alții le vor povesti, atunci când se vor muta cu totul într-una din Împărățiile Tărâmului Aproape Treaz.

Dar până atunci, în scurtul timp pe care Bunica îl mai are de petrecut cu nepoata, are două misiuni importante de îndeplinit : să se asigure că fetița va avea prieteni de nădejde care să o ajute să-și apere Castelul și să apuce să se împace cu toți cei în viețile cărora nu s-a putut abține să nu se amestece și să le dea peste cap.

Fiecare Împărăție a Tărâmului Bunicii are o semnificație : În Mirevas sunt păzite visele, în Miploris se păstrează toată tristețea din lume, Mimovas este Împărăția de unde vine toată muzica, Miaudacas este Împărăția Curajului iar în Mibatalos cresc cei mai viteji ostași.

Dintre toate, Miamas este Împărăția preferata a Elsei și a Bunicii. “Acolo, a fi povestitor este cea mai veche și mai nobilă meserie. Acolo, cel care știe să dea viață unui basm poate deveni mai puternic decât un Împărat.”

Toate aceste Împărații sunt legate una de cealaltă, oricât ne-am dori nu ne putem statornici într-una singură, mai mult, avem datoria de a le apăra pentru noi și pentru cei care ne vor urma, fiindcă “dacă Mimovas cade, cade și Mirevas. Dacă Mirevas se naruieste, se prăbușește și Miamas. Dacă Miamas piere, dispare și Miaudacas. Dacă Miaudacas moare, se duce și Miploris. Căci fără muzică nu există vise, iar fără vise nu există povești. Fără povești nu există curaj, iar fără curaj nimeni n-ar putea indura tristețea. Iar fără muzică, vise, povești, curaj și tristețe ar rămâne o singură împărăție în Tărâmul Aproape Treaz : Mibatalos. Dar Mibatalos nu poate exista singură, căci războinicii nu ar avea nimic pentru care să merite să lupte dacă nu mai există celelalte împărații.”

Elsei îi revine sarcina importantă de a duce câte o scrisoare fiecărui Supererou deghizat în om obișnuit de pe scara blocului în care ea și Bunica locuiesc. Câte o scrisoare fiecărui suflet salvat de Bunica în acele misiuni secrete care au ținut-o departe de familia ei și care au împiedicat-o să fie mama perfectă. Fiecărui personaj de basm aproape real strămutat în Castelul care va rămâne în paza Elsei : vecini, prieteni o comunitate ciudată, în care frățiile de sânge sunt mai puternice chiar decât legăturile de familie.

În aceste răvașe, scrise cu un profund dispreț pentru rigorile gramaticale sau de stil, Bunica își cere iertare tuturor.

Iar ultima care își primește scrisoarea este chiar Elsa :
“Iartă-mă că trebuie să mor. Iartă-mă că am murit. Iartă-mă că am îmbătrânit. Iartă-mă că te las și iartă-mă pentru canceru dracu”.

În ciuda finalului, pe care dealtfel îl poți intui de la primele pagini, Bunica […] nu este o carte tristă. Plângi, ce-i drept, dar și râzi, apoi îți mai ștergi o lacrimă și nu mai știi dacă e de râs sau de plâns și nici nu mai contează.

Te vei simți mult mai bine expediind tot ce te supără în Miploris, unde știi că tristețile tale vor fi bine păzite.
Vei evada în Mirevas de câte ori banalitatea vieții de zi cu zi te va copleși.
Iar în Mibatalos vei merge de fiecare dată când vei fi gata să cedezi lupta, ca să îți antrenezi spiritul combativ.

Îi vei ierta pe toți cei de care te-ai simțit abandonat exact când ai fi avut mai multă nevoie de ei și care știi de-acum că te așteaptă la porțile Miamasului, unii fumând o țigară (ca Bunica), alții umplându-și cele câteva zeci de veșnicii de basm cu ce le place lor mai mult, pentru ca așteptarea să fie mai ușoară.

Și că tot veni vorba despre iertare, Bunica are o viziune originală chiar și despre asta :
“Oamenii care îți plac trebuie să-ți placă mai departe, chiar daca afli că au fost dobitoci mai demult. Că altfel se termină cam repede oamenii din jurul tău dacă-i descalifici pe veci pe toți cei care s-au purtat că niște dobitoci cândva.”

Categories
Jurnal de lectura

    4 comments already | Leave your own comment

  1. 1/27/2019 | 7:16 am Permalink

    Marilena,ca de obicei preferintele tale sunt minunate .In acest author (complet necunoscut pt mine) gasesti parfumul povestilor de odinioara. Fiind si eu la randul meu o bunica,carttea va fi o adevarata .inspratie.Noptile de Iarna ,sunt lungi,asa ca ,astept cu nerabdare si alte asemenea titluri de carti. Sincere imbratisari !

    Respond to this comment

    • Marilena

      1/27/2019 | 4:04 pm Permalink

      Ambele carti sunt minunat scrise – “Un barbat pe nume Ove” si “Bunica mi-a zis sa-ti spun ca-i pare rau”. Le-am citit pe nerasuflate.
      Sunt o inspiratie, intr-adevar, sa privim mai cu atentie in jur: basmele se scriu in timp real si toti suntem niste supereroi cu superputeri. Doar ca de cele mai multe ori habar nu avem de ele…. :)

      Respond to this comment

  2. 12/28/2018 | 5:57 pm Permalink

    Foarte frumos ai vorbit despre scriitura acestui autor încă prea puțin cunoscut la noi.
    Mulțumesc!

    Respond to this comment

  3. Cancel comment

    Your email address will not be published. Required fields are marked *

    *



    You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>