Marilena Guduleasa

Nu prea ştiu de ce-ţi scriu. Simt că am mare nevoie de o prietenie căreia să-i încredinţez nimicurile ce mi se întâmplă…. Poate că îmi scriu chiar mie. (Antoine de Saint Exupery)

Gradina de sticla

GRADINA-DE-STICLA
O călătorie își pierde parcă farmecul dacă nu o poți lega de o carte, de un personaj, de un autor. Așa m-am obișnuit să îmi aleg destinațiile, oricât ar fi ele de banale.
Excursia în Basarabia, pământ românesc, mi-a lăsat impresii care au refuzat să se cristalizeze în lipsa unui reper literar.

M-am gândit mai întâi la Savatie Baștovoi. Apoi mi-am amintit că încă nu i-am citit Tatianei Țîbuleac nicio carte, nici măcar blogul (la care între timp a și renunțat).

Am devorat într-o singură zi Grădina de sticlă, am continuat în ziua următoare cu Vara când mama a avut ochii verzi și Fabule moderne, volumul sau de debut.

Cam dă dependență fata asta, cu poveștile ei năucitoare, crude, triste, care te fac să râzi când ar trebui să plângi și să zâmbești totuși printre lacrimi.

“Sunt pe lume astfel de oameni care, dacă nu povestesc, n-au cum să trăiască. Pentru ei, pentru acești oameni, mereu frumoși și adeseori nebuni, viața trebuie să fie o poveste. Pentru că doar acolo, între coastele ei moi și fermecate, se împacă ei cu răul și cu durerea, cu bolile și cu trădările, pentru că știu. Știu că o poveste nu lasă niciodată lucrurile nerezolvate. O poveste, chiar și cea mai scurtă, chiar și cea mai tristă – are mereu grijă să facă dreptate.”

O astfel de povestitoare este și Tanea. Iar dreptatea pe care o face ea personajelor sale nu-mi vine în minte a fi alta, decât că le-a dăruit lumii, le-a nemurit în pagini de carte. Altfel, finalurile ei nu sunt niciodată nici fericite, nici cu va urma.
În partea aceea de lume trăiesc moldoveni. De-ai noștri, dar și de-ai lor. Iar dacă vrei să înțelegi cât de cât cum stau lucrurile și să nu te repezi să-i judeci prin clișee, Grădina de sticlă e un bun început.

Este povestea unei fetițe orfane, înfiată de Tamara Pavlovna, o rusoaică, o pseudo-binefăcătoare care o exploatează fără scrupule punând-o să adune sticle din gunoaie cot la cot cu ea, pe care să le vândă adunând ban pe ban, rublă pe rublă, copeică pe copeică.

Într-o noaptea geroasă de decembrie s-a născut, la șapte ani, Lastocica.

“Ceaiul ei avea miros, pâinea – unt, untul – miere. De la prea mult, a început să mă doară în stânga. Gazul ardea ca un nufăr albastru. La radio se auzea frumos Любови, Любови, Любови. Mi-a arătat casa și s-a făcut seară. Ziua aceea o port cu mine în toate țările, în toate stările. Nu i-am găsit pereche, nici în bani, nici în dragoste. Nimeni nu m-a vrut mai mult.”

Așa scrie Tatiana, de simți cum îți zdrelește inima cu un ciob.

“De foarte mulți bani, Tamara Pavlovna îmi cumpărase haine noi. Atâta, dintr-o dată, cheltuiau doar mirii sau morții. Am luat ce-i mai bun, mi-a spus, și să țin minte. Când fac un bine, să nu-l fac cu vechituri.”

Găsești expresii care pur și simplu te înduioșează : “Nu mai sunt azi ierni ca aceea și nici pisici că Morkovka nu se mai fată”. Morkovka, un fel de Garfield rusesc…

A fost întrebată într-un interviu, cum de a știut să redea atât de autentic acele povești, atât de străine biografiei ei de mic burgheză. Nu poți rămâne străin la ce se întâmplă în jurul tău, mai ales copil fiind, a răspuns ea. Copii văd, observă, iar ce nu înțeleg rețin pentru mai târziu. Memoria lor e ca o hârtie fotografică.

I s-a mai reproșat că scrie despre un Chișinău care nu există, de nerecunoscut de cei din aceeași generație cu ea, care au trăit aceleași vremuri.

Dar eu o cred, și încă cum ! Eu însămi am crescut într-un colț de București, patriarhal, cu gospodării care le imitau la o scară mică pe cele țărănești, orășenizate, și am poveștile mele complet aparte de ale prietenilor mei care și-au trăit anii copilăriei în cartierele de blocuri fără istorie și fără trecut.

Mama de împrumut e aspră precum răzătoarea cu care rod etichetele de pe sticlele puse la înmuiat.

“Îmbătrânea și îi trebuia un ajutor, mi-a spus. Cred însă că voia, așa cum vor la un moment dat toți părinții și stăpânii de animale, recunoștință. “

Ai crede că nu a existat nici fărâmă de iubire și poate că nici nu a existat. Dar sacrificiu, da, pornit mai mult dintr-un instinct atavic decât din suflet.

“Tamara Pavlovna nu-și cumpăra niciodată nimic, deși o vedeam cum îi licăresc ochii la bucățile de tort, la prăjiturile în trei straturi cu nucă pisată, la coșulețele cu ciupercuțe roșii din unt. Mai ales îi plăceau, s-a văzut mai târziu, acei biscuiți nisipoși în formă de nufar cu mijloc de ciocolată. Cei mai ieftini dintre lucrurile bune, însă nici măcar din aceia nu-și lua. Odată, când făcusem o avere pe o amăgeală, am îndrăznit să o întreb de ce nu-și cumpără măcar un colțișor de bunătate. Bunul meu s-a mâncat, Lastocica. De ce să strici dulcele cu o gură zbârcită ?”

Și continuă așa cum crede ea că se cresc copiii bine. Cu bătaia o învață rusește, cu mare dramă acceptă să o dea la școala moldovenească în locul celei rusești, pașaport sigur pentru o Universitate din Moscova, unde copiii învățau să scrie și să citească românește cu litere slavone. Lucru care explică de ce și acum mulți dintre ei au topica frazei schimbată, așa cum și Tatiana scrie, intenționat, mic defect care dă autenticitate frazei.

Tot într-un interviu, scriitoarea se miră de faptul că interlocutoarea ei vede poveștile din Grădina de sticlă atât de triste. N-ai găsit nimic vesel în cartea mea? Pesemne că nu sunt bună la descris lucruri frumoase. Uite, spune ea, mi-ar plăcea ca cei care citesc să o perceapă ca pe o carte despre femei, despre solidaritatea și rezistența feminină în acele vremuri grele. În toate timpurile, dacă stai să te gândești.

Spălatul și uscatul rufelor iarna, pe ger, în curte, de exemplu, sau mersul la croitoreasa din cartier, sau scotocitul prin sertarele cu lenjerie intimă ale Katiușei, femeia ușoară, sunt ca niște ode închinate feminității.

“În trei ore, hainele pe care le scoteam afară încă aburinde se întăreau ca sticla. Rochiile înghețau primele. Ale Tamarei Pavlovna, lungi și plisate, se prefăceau în acordeoane. Ale mele, mici și colorate, incremeneau în poziții prostești, de parcă cineva desenase pe sârmă pitici fără cap. Fustele deveneau triunghiuri, ciorapii – șerpi, chiloții – pescăruși. Erau și rufele un fel de a înțelege oamenii.”

“Câte ceva despre viitoarea haină avea de spus și croitoreasa cartierului. La Zinaida Haritonovna, femeile mergeau atunci când voiau să se simtă femei. Când reușeau să găsească o bucată de stofă mai bună și când voiau să se confeseze.
Exista o magie în acest ritual al lor, o complicitate femeiască frumoasă ca o spovedanie.
Parcă aș vrea mai adânc decolteul, îndrăznea uneori câte una, însă răspunsul venea prompt și fără drept de apel. Nu-ți trebuie ție acest model. Unde ai tu de gând să porți așa ceva ? Înțelepciunea Zinaidei nu dădea greș niciodată, iar rochiile ei erau pe toată viața.”

Circuitul rochiei în natură : “După ce își atingeau scopul primar – de a străluci la vreo nuntă sau sărbătoare în colectiv -, acestea ajungeau să fie purtate până la magazin, apoi prin casă și, într-un final – la șters podelele.”

Iar sezonul de clacă al conservelor și al verzei murate era un bun prilej pentru o educație sexuală sănătoasă :

“Bărbații înjunghie adânc, îți fac spatele strecurătoare. Trec prin tine ca prin gară și îți scuipă inima ca pe un muc.”

“Să nu cumva să bagi degetul acolo, sau l-ai băgat? Dacă vine la tine vreun bărbat cu bomboană sau cu altceva, fugi și strigă.”

“Dacă îți cresc țâțele, ascunde-le, că nu-s ochi. Nu se așază fata pe rece, nu poartă femeia fustă scurtă. Ai înțeles ?”

Așa o scenă, poate totuși mai cu perdea (respectând uzanțele vremii) – în Moscova nu crede în lacrimi : femeile adunate la gospodăria de la țară a uneia dintre ele, storcând roșii, fierbând dulcețuri, punând murături și povestindu-și amarul de femei singure, părăsite, muncite ori lipsite cu totul de bărbați care să le facă spatele strecurătoare. Pentru ca, la final, concluzia chiar și nerostită să fie că viața unei femei fără bărbat, chiar bețiv, cartofor sau afemeiat, nu-i de invidiat.

Prin cartea asta am reparat câte ceva din trecut, spune scriitoarea. Majoritatea lucrurilor s-au întâmplat cu adevărat. Nu toate mie, multe lângă mine.

Episodul cu ariciul, de exemplu, este real. Puiul de arici pe care l-au prins copiii din curte și pentru execuția căruia au votat : înecul a adunat cele mai multe voturi, chiar și pe ale fetelor, cărora li s-a părut mai omenos decât scoaterea ochilor sau tăierea nasului cu lama.

În arhiva mea personală de amintiri rolul ariciului a fost jucat de o broscuță, un mormoloc strivit sub talpă de un băiat din vecini. Da, copiii sunt cruzi, unii dintre ei. De obicei aceia preiau comanda.

Personajele principale au existat și ele în viața reală : Botanica, un raion de veterani adunați de prin toate colțurile Moldovei, și-a avut sticlăresele lui. Erau o femeie în vârstă, bunica și nepoata ei, iar Tatiana – una dintre fetițele care făceau glume pe seama lor. Și Bella, doctorița evreică a existat. Katia și Tonea, la fel. Polcovnicul. Raia, desigur, dar care avea alt nume. Copiii, curtea, jocurile și Zahar Antonovici, care de fapt era femeie.

Pentru cine am scris eu cartea asta ? Am scris-o pentru români, pentru basarabeni, pentru copiii părăsiți, neiubiți, abandonați ? Sau pentru mine, fiindcă am vrut ca această poveste să fie spusă și am spus-o. Am dubii că românii o vor înțelege, vor înțelege scriitura asta slavă, forțat rusească, în care topica este altfel. Fata asta, Lastocica, a fost crescută între două lumi și mulți basarabeni la fel ca ea.

E greu să tratezi temele basarabene fără să aluneci în clișee patriotarde. Nouă așa ni se pare, că moldovenii ar suferi și acum de sindromul Stocholm în raport cu rușii. Dar o fetiță ca cea din carte, ca scriitoarea însăși, n-a fost programată să urască limba rusă. Mulți copii basarabeni de la oraș (cei de la sat au fost mai puțin expuși la rusificarea cu de-a sila) habar n-au avut de grafia latină. Se întreba eroina cărții cât de greu poate fi să înveți o limbă pe care o cunoști ? Ei bine, foarte greu. Limba moldovenească, cu grafie latină: limba grafină.

Până la urmă toate poveștile din carte se încheie într-un fel, cum bine spunea Zahar Antonovici. Bine sau prost, dar se încheie, că așa e viața. Unii reușesc să răzbească. Alții doar să supraviețuiască. Este și asta un soi de izbândă.

Pe cine o să înghimpe cartea asta ? Cine o să strâmbe din nas că nu s-a călit moneda renașterii Moldovei, pe care încă o mai scoatem din foc cu mănuși ignifuge pe la sărbătorile naționale ?

“Ai nimănui, doar ai noștri, Republica. Mici, dar mândri, cu panglici tricolore pe tot trupul. Din păcate, nu și singuri. La stânga, mică și mândră, era Transnistria.Într-o coastă, fix așa, Găgăuzia. Mi-ar plăcea să pot povesti mai multe lucruri despre acei ani, despre istorie și restul, însă îmi vine de multe ori gândul că nu îmi amintesc aproape nimic. Tot ce știu am aflat mai târziu din ziare, din interviuri, la fel ca majoritatea copiilor din generația mea. Mă întreabă des colegii din România : cum era să trăiești în anii de renaștere națională ? Și atunci trec repede la glume sau mă prefac că trebuie să plec – cum adică cum era ? Pentru cine era ? Într-un fel era pentru copiii speculanților, într-un alt fel pentru cei ai căror tați au fost trimiși să lupte în Transnistria.

Unde erau toți acești oameni ? Din ce ascunziș, din care hrubă iubeau ei limba lor română și, mai ales, pe Eminescu ? Tare mi-ar plăcea să aud ce le-ar spune acestor buhăieși intelectuali frăgeziți Zahar Antonovici – rusul acela prost, ocupantul acela, care a murit de frig în casă cu pieptul plin de medalii. Așa l-au găsit : îmbrăcat de război și cu toate medaliile pe piept. Drept că și pișat l-au găsit, dar asta este de înțeles : Zahar era rus, nu patriot.

Mă întreb de multe ori câți bărbați ar ieși astăzi la un război ? Câți s-ar ridica de pe scaun și ar spune : mă duc la război pentru Patrie.[…]
Cine ar ieși ? Dacă am scoate de pe listă toți bărbații care au studii superioare, apoi pe toți cei ale căror mame au târât jumătăți de porci și kile de unt ca să-i elibereze de la armată, pe cei fricoși și pe cei deștepți, pe pacifiști, pe pocăiți, pe martorii sfântului cimbru : cine ar lupta astăzi într-un război ? […]

Mă apucă uneori ciuda, așa, fără nicio legătură. Ascultasem dimineață într-un interviu la radio și m-am împiedicat de un patriot. Câte cefe late, câte cururi groase au supt de la limba română. Câți au fluturat-o prin comisii, pe la adunări și mitinguri, pe când cei care au iubit-o cu adevărat au fost ultimii peste tot. Au murit și ei în casă ca Zahar Antonovici. Poate nu de frig sau de foame, ci de dor. Să mori de dorul unei limbi.”

Dai paginile cărții înapoi, recitești și înțelegi. Moldova-i Lastocica, fetița care poartă pe trupul ei firav urmele crunte ale țigărilor stinse pe piele de un supraveghetor dement de la casa de copii : viol sau arsură. A avut de ales.

Iar noi, românii, o întruchipăm pe Tamara Pavlovna, o mamă surogat cu pretenții la recunoștință în schimbul unei identități naționale.

“Toată viața am rupt din mine bucăți și le-am împărțit oamenilor, care au hrănit cu ele boturi de câini.
Mi-ați spus că sunt o cățea sentimentală. Va mușc până la lapte.”Tatiana Țîbuleac

Categories
Jurnal de lectura

    Your email address will not be published. Required fields are marked *

    *



    You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>