Sfarsit de capitol

Când ceva se sfârșește e tare greu să te gândești, chiar atunci, pe loc, în timp real, că te așteaptă un nou început. Chiar și atunci când îl anticipezi, când îl presimți, sfârșitul (sau începutul, totuna) tot nepregătit te găsește.
Te gândești la  universul acela familiar, arhicunoscut, comod, confortabil, în care te cuibăriseși ca pentru totdeauna, rămas de-acum ferecat în spatele unei lespezi de neurnit, de neclintit, ca la un Neverland interzis. Și chiar dacă au fost momente în care ți-ai dorit schimbarea, tot regreți că n-a mai fost să dureze.
Necunoscutul sperie. Timpul le așează pe toate, iar și iar, în alte rosturi, în alte găoace. Cine mai stă să judece că nu poate muri, nu se poate stinge, nu poate dispărea decât ceva ce a fost, cu adevărat a fost, a fost în realitate, nu în închipuire? Că ăsta e mersul firii, mereu înainte, niciodată înapoi? Că încremenirea nu-i semn bun, semn de noroc, de creștere?
Viața e împărțită în perioade. Nu mă gândesc la vârste, pe acelea nimeni nu le poate delimita precis. Nimeni nu poate decreta, în numele nimănui: de azi nu mai ești copil, de mâine ești tânăr, adult, bătrân, din chiar bătaia aceasta de ceas. Vârstele omului se suprapun, uneori se confundă, pot fi la o adică și evitate, amânate.
Ce se poate mărgini, aceea se numește etapă. O vezi clar atunci când te distanțezi de ea și poți aprecia: a fost bună, a fost rea, a fost frumoasă, glorioasă, cum a fost, cel mai important lucru este că ai depășit-o, că ai lăsat-o în urmă și ai mers înainte.
Între perioadele acestea coagulate, închegate, rostuite sunt hotarele. Fâșiile nimănui pe care adăstăm să ne reculegem, să ne jelim sfârșiturile, să ne implorăm începuturile să fie blânde cu noi, să ne păsuiască până ce ne adunăm puterile, până ne prefigurăm ce-am mai avea de făcut. De trăit. De visat. De împlinit.
Am încheiat o perioadă. Sunt pe un hotar. Pe cât de bine mi-a fost (și pentru prima oară în viața mea chiar am știut că trăiesc ceva minunat, nu văd asta doar acum, că plaurul s-a desprins și se îndepărtează), pe atât de frumos îmi pare și ceea ce mi se arată a urma.
Fiindcă sunt tot eu. Tot ce am izbutit să fac, să înalț, să construiesc, stă în puterea mea să continui, să duc mai departe. Iar dacă nu, chiar să o iau de la început.
Sunt foarte importante conjuncturile, oamenii pe care îi ai alături, alinierea planetelor, dar și mai important este să știi, să fii convins că, în ultimă instanță, tu și numai tu ai făcut că lucrurile să se întâmple așa, și nu altfel. Că n-ai lăsat în urmă nimic nespus, nefăcut sau isprăvit doar pe jumătate.
Destul acum, hai, că avem treabă!