Marilena Guduleasa

Nu prea ştiu de ce-ţi scriu. Simt că am mare nevoie de o prietenie căreia să-i încredinţez nimicurile ce mi se întâmplă…. Poate că îmi scriu chiar mie. (Antoine de Saint Exupery)

Divortul nu dureaza trei ani

divortAm cunoscut destule cupluri care, deşi despărţite sentimental, legal, moral, cum vreţi s-o luaţi, au continuat ani la rând să stea împreună, uneori sub acelaşi acoperiş, alteori la zeci de kilometri distanţă, fără să aibă totuşi zvâcul acela de-a o apuca pe un drum nebătătorit. Până la urmă au făcut-o, dar nu din proprie voinţă, cât împinşi de absurdul situaţiei.
Nu-i mereu vorba despre curaj, uneori separarea tergiversează din motive obiective: nu-ţi poţi lua tăgârţa-n spate aşa, oricum, mai ales când ai şi copii. Iar alteori (de cele mai multe ori) tergiversează divorţul în sine: ba nu se prezintă una din părţi, ba cere amânare, ba una s-au înţeles acasă în legătură cu partajul şi alta s-au sucit în târg, în faţa notarului sau a judecătorului.
Motivele invocate sunt mai degrabă pretexte. Ştiu un bărbat care nu s-a înţeles cu soţia lui cum să împartă, nu custodia copiilor, ci chiar copiii. Iniţial se gândiseră la o soluţie, ca băiatul, mai mic fiind, să rămână cu mama lui, iar fata, aproape adolescentă, cu tatăl. Doar că fiul venise pe lume tocmai la insistenţele tatălui, care-şi dorise şi un urmaş să-i ducă numele şi stirpea mai departe. De parcă pentru asta i-ar fi trebuit neapărat un cromozom y. Şi-acum tocmai acest copil se transformase (îl transformaseră) într-un fel de trofeu ciudat. Divorţul a fost iar şi iar amânat, să împlinească băiatul 10-12 ani, vârstă la care ar fi putut să aleagă și singur cu cine vrea să rămână, în faţa judecătorului. În tot acest timp cei doi ex-soţi şi co-locatari s-au întrecut pe ei înşişi, care cum să intre mai bine în graţiile progeniturii, pentru a-l câstiga, la propriu şi la figurat. Evident, au sfârşit prin a-l pierde amândoi. N-au fost mai norocoşi (sau cel puţin aşa consideră ei, că de noroc ar fi vorba) nici cu fata. Lăsată deoparte în cea mai delicată perioada a vieţii ei şi-a găsit refugiul într-un grup de prieteni, cu aceleaşi probleme acasă: neatenţie, lipsă de comunicare, inconsecvenţă, reguli rigide impuse cu forţa şi exercitarea autorităţii circumstanţial, în funcţie de interesele de moment ale unuia din părinţi. Până la 16 ani încercase de toate: alcool, ţigări, sex, bigotism, satanism şi câte şi mai câte. Târziu, după ce-au făcut praf anii, de presupus cei mai frumoşi, ai copiilor lor, care au asistat, au îndurat şi-au înfruntat cum s-au priceput certurile din casă, reproşurile, amestecul tuturor neaveniţilor în viaţa lor de aşa-zisă familie, începând cu neamurile, prietenii, vecinii, oricine s-ar fi nimerit prin preajmă şi-ar fi putut fi luat drept martor, până la urmă s-au despărțit  definitiv. Fiecare în parte şi-a găsit câte o altă jumătate, el chiar e tată din nou (măcar genitor, oricum), au rupt cu totul relaţionarea, probabil că se miră şi ei cât de simplu s-a dovedit a fi ceva ce iniţial părea că nu va putea fi depăşit niciodată, că vor căra după ei bagajul de ură şi de frustrare până pe lumea cealaltă.
“Împreună pentru copii” a fost şi deviza unui alt cuplu, în care el era bolnav de băutură. Un om bun, cumsecade, dar atât de slab încât nu putea refuza niciodată un păhărel oferit de cineva. Ba, nici toată sticla: cum să-l jigneşti pe om, respingându-i ospitalitatea? Muncea cu ora, după serviciu, ca să mai câştige un ban în plus. Clienţii erau mulţumiţi de el, fiindcă lucra bine, repede şi conştiincios, nu trăgea de timp, nu întârzia, nu cerea niciodată mai mulţi bani decât se înţeleseseră iniţial, chiar dacă se mai întâmpla să nu estimeze foarte exact cheltuielile. Prefera să pună de la el, să lase loc de bună ziua. Şi-atunci oamenii se simţeau şi ei datori să-i mulţumească, să-l”cinstească”. Ajunsese să muncească numai pe cinste, iar dacă mai reuşea să rămână şi cu un pumn de mărunţiş, tot la cârciumă îl prăpădea şi pe ăla. Ajungea acasă mort de beat şi, dacă lui nu-i mai trebuia mâncare, nu înţelegea nici foamea copiilor şi-a nevestei. Şi de-aici scandaluri, certuri, încheiate uneori la camera de gardă, alteori la poliţie. Degeaba a fost sfătuită şi încurajată să-l lase: şi copiii? Cum să crească ei fără tată?!
Copiii au crescut, aşa cresc ei: unii ca florile, alţii ca buruienile. Nu crescutul e problema principală, ci educaţia. Dar pentru unii conceptul acesta pare a fi de neînţeles, un fel de grevă a excesului de zel.
Cu câţiva ani în urmă am urmărit siderată confesiunea, făcută pe un post de televiziune, a unei foarte la modă doamnă psiholog, invitată de obicei să-şi dea cu părerea despre cumpenele din vieţile vedetelor: divorţuri, depresii, sinucideri. În ziua şi în emisiunea aceea doamna îşi povestea propria viaţă, spre pildă presupun. Confesiunea ei se referea la divorţul prin care trecuse şi cum reuşise să depăşească acel episod rămânând în cele mai bune relaţii cu ex-ul, atât de bune încât pentru a-şi creşte copilul ajunseseră să-şi împartă vieţile, separate legal, în intimitatea atent drămuită, cenzurată şi controlată a aceluiaşi cămin. Fiul ei avea pe-atunci 14 ani şi mare nevoie, în egală măsură, de afecţiunea, atenţia şi hegemonia amândorura. Se punea chezaş că falansterul funcţiona perfect în familia ei disfuncţională.
“Merita să ne iubim şi noi mai mult, pentru copiii ăştia minunaţi pe care-i avem împreună” – spunea Constanţa Buzea în Creştetul Gheţarului. Dar tocmai pentru copiii aceia s-au despărţit, ca ei să nu crească într-o atmosferă otrăvită, tensionată de infidelităţile tatălui, de melancolia mamei, de suferinţa impregnată în pori, exalată cu fiecare răsuflare.
Poate că dragostea durează trei ani, cum spune Beigbeder: “La început, este un an de pasiune, pe urmă, un an de tandreţe şi, în cele din urmă, un an de plictis. În primul an, cumperi mobila. În al doilea an, muţi mobila. În al treilea an, împarti mobila.”
Divorţul, însă, n-are de ce să dureze atât de mult. Este  şi partea lui  bună. Poate singura.

Categories
Blog

    One comment so far | Leave your own comment

  1. 6/18/2014 | 5:17 pm Permalink

    Profund. Trist. Adevarat.

    Respond to this comment

  2. Your email address will not be published. Required fields are marked *

    *



    You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>