Cei mai dezinvolti – actorii!

Marin Sorescu – Actorii

Cei mai dezinvolti – actorii!
Cu manecile suflecate
Cum stiu ei sa ne traiasca!
N-am vazut niciodata un sarut mai perfect
Ca al actorilor in actul trei,
Cind incep sentimentele sa se clarifice

Moartea lor pe scena e atat de naturala,
Incat, pe langa perfectiunea ei,
Cei de prin cimitire,
Mortii adevarati,
Morti tragic, odata pentru totdeauna,
Parca misca!

Iar noi, cei tepeni intr-o singura viata!
Nici macar pe-asta n-o stim trai.
Vorbim anapoda sau tacem ani in sir,
Penibil si inestetic
Si nu stim unde dracu sa ne tinem mainile.

Oricât ar părea de sinistru şi de neverosimil, în casa unor vecini din copilărie trona, pe unul dintre pereţii sufrageriei, o poză înrămată, cu o femeie moartă, întinsă în sicriu. De la moartea ei se schimbaseră multe, în primul şi-n primul rând stăpâna casei, dar poza rămăsese, ca aducere aminte, pentru fiica răposatei. Nici noua nevastă, nici copila, nici văduvul cu viața refăcută nu păreau stânjeniţi de acel portret la orizontală, a celei care murise cu ani în urmă într-un accident stupid. 
Coşciugul era întins pe-o masă, aceeaşi masă deasupra cărei trona tabloul. Faţa ei era parţial acoperită de giulgiu, doar nasul se avânta dintre falduri, nefiresc de lung şi de ascuţit. Uneori mă gândesc că poate am visat, atât de absurd mi se pare şi-acum omagiul. Şi totuşi nu, închipuirea nu-mi joacă feste, fiindcă şi mai precis decât spaima în faţa acelui instantaneu al morţii îmi stăruie în minte groaza că cineva ar putea dispune de tine la modul acesta, expunându-te într-o ipostază asupra căreia să nu ai absolut niciun control. Fiindcă, mort şi înţepenit fiind, nu-ţi poţi controla nici postura, nici mimica, nu-ţi poţi netezi cutele rochiei sau privi fix în obiectiv.
Sunt foarte parcimonioasă cu imaginea mea. Nu-mi place să fiu fotografiată, altfel decât cu acordul meu, şi prea puţine poze îmi plac într-atât încât să le împărtăşesc cu alţii. De cele mai multe ori o fac de dragul celor care apar alături de mine în cadru şi care întotdeauna mi se par a fi mai fotogenici, mai frumoşi decât mine şi mai demni de a fi imortalizaţi.
M-au cutremurat imaginile apărute în presă cu Adrian Pintea desfigurat de boală, stigmatizat de îngerul morţii. N-am niciun motiv să n-o cred pe Lavinia Pintea că soţul ei i-ar fi cerut să-l fotografieze în situaţia aceea de cruntă suferinţă, chiar dacă nu-mi pot explica dorinţa unui bărbat atât de frumos, un adevărat prinţ al cinematografiei româneşti, care ar fi putut oricând intra în topul celor mai râvniţi Adonişi ai Hollyood-ului, dacă ar fi avut şansa să se nască peste mari şi oceane, de a lăsa amintire posterităţii un chip sluţit. Ce-ar fi putut fi mai tragic pentru un actor, al cărui trup este însuşi templul artei lui? Chiar ea spunea, într-una dintre emisiunile la care a fost invitată cu ocazia lansării cărţii “În umbra lui…”, că Adrian Pintea aproape că n-a părăsit apartamentul în ultimele nouă luni de viaţă, iar atunci când o făcea îşi ascundea obrazul sub o eşarfă, un fular roşu.
O cred şi o compătimesc sincer pentru tot ceea ce a trebuit să îndure, plătind mult prea scump o fericire mult prea scurtă. O admir pentru forţa şi tăria ei de caracter, pentru că şi-a ales o carieră ştiinţifică şi nu s-a limitat la a-şi specula darurile speciale cu care a fost, este, indiscutabil dăruită. Pentru farmecul şi feminitatea ei.
Doar că fotografiile acelea, care ar fi trebuit să rămână într-o arhivă secretă, personală, mie mi-au amintit de poza moartei, agăţată deasupra mesei de 12 persoane, pe care tronase vecina mea înainte de a pleca pe ultimul drum. Şi-ncerc să uit, să-mi şterg din minte ce-am văzut, să mă iert că nu m-am putut abţine să privesc imaginile acelea, mânată de o curiozitate morbidă, crudă, aberantă şi să mă întorc la imaginea pură, seducătoare, în cu totul alt fel fascinantă, a lui Iorgovan învârtind-o la horă  în sat pe Simina.
Pintea şi-a jucat frumos moartea, de atâtea ori, în filmele lui, pe scândura scenei… Iar noi, cei ţepeni într-o singură viaţă, vorba poetului, n-avem căderea să judecăm, când noi nici măcar pe-asta n-o ştim trăi.
Dar pentru că n-am niciun motiv să n-o cred pe Lavinia Pintea că pozele acelea i-au fost cerute de soţul ei, şi nici că n-ar fi avut nimic împotriva publicării lor în paginile cărţii, îmi vine în minte replica Siminei, la auzul veştii că Iorgovan e pe moarte: “Şi-a făcut el însuşi nenorocirea” …