Marilena Guduleasa

Nu prea ştiu de ce-ţi scriu. Simt că am mare nevoie de o prietenie căreia să-i încredinţez nimicurile ce mi se întâmplă…. Poate că îmi scriu chiar mie. (Antoine de Saint Exupery)

Intamplator sau nu

Anul acesta mi-am luat cu mine în vacanţă trei cărţi, ca de obicei: Dragă viaţă (Alice Munro, care a primit în 2013, la 82 de ani, premiul Nobel pentru literatură), Casa Spiritelor, pe care de mult îmi doream să o citesc, ca să pot vedea pe urmă şi filmul (Meryl Streep, Winona, Banderas… dar am şi eu o fixaţie, întâi cartea, apoi ecranizarea) şi o culegere de povestiri, tot de-ale Isabelei Allende, la care m-a atras irezistibil titlul (Povestirile Evei Luna).
Fiindcă începe să mă lase vederea şi încă nu mi-am făcut curaj să-mi încalec o pereche de ocheţi pe nas, n-am reuşit să termin decât două dintre ele, şi asta cu mare chinuială.
Pentru prima zi de plajă îmi pregătisem cartea lui Munro. Oboseala drumului, peisajul, şi lenea, de ce să nu recunosc, plus o bere rece, m-au făcut să picotesc sub umbrelă şi cartea a rămas nedesfăcută, încinsă cu bannerul pe care scria mare: categoria bestseller.
În seara aceea am stat la poveşti cu o cunoştinţă de vilegiatură, din Ploieşti. Ne intersectăm de vreo câţiva ani la aceeaşi pensiune: ori vine ea când plec eu, ori pleacă ea exact când sosesc eu. De data asta am avut o seară întreagă să ne cunoaştem mai bine. Nu mai ştiu de unde a pornit discuţia şi cum a ajuns Moni să-şi amintească de momentul îmbălsămării bunicii ei. Niciunul dintre noi n-aveam chiar o dispoziţie morbidă. Cu toate astea, Moni ne-a povestit cum tatăl ei a trimis-o cu un lighean în camera moartei şi cum un tip în halat alb a tăiat femeia pe lung şi i-a scos toate organele, pe care le-a aruncat în ligheanul pe care-l ţinea ea (de care se ţinea mai exact) şocată şi tremurând ca varga. Afară era întuneric beznă, se luase curentul şi Moni, cu figura ei angelică și cu vocea tremurată, dacă n-ai fi înţeles bine limba română ai fi zis că-ţi spune o poveste cu zâne. Repet: nimic din ce se vorbise la masă nu fusese de natură să conducă discuţia spre un asemenea subiect.
A doua zi am scos din geanta de plajă cartea premiată şi am înlocuit-o, la întâmplare, cu Casa Spiritelor. Aşa am simţit eu, că am chef să citesc Allende şi nu Munro, deşi mai curioasă aş fi fost să o descopăr pe cea din urmă. Şi am ajuns foarte repede la scena în care Clara, copil, pierdută din atenţia celor mari, îndureraţi de moartea neaşteptată a fiicei lor, Rosa, cocoţată pe un scăunel, asistă de la fereastră la autopsia surorii ei. Scena era aproape identică celei descrise de Moni cu o seară înainte.
Coincidenţa m-a făcut să închid speriată cartea. De ce îmi povestise amica mea, în ultima seară petrecută împreună, exact acel episod din adolescența ei? De ce eu schimbasem cărţile? Cum de m-am oprit cu lectura exact la acel pasaj?

jurnalIeri am scris postarea în care spuneam că numai privind în urmă, pentru o perioada mai lungă de timp, îmi dau seama cât de multe lucruri am trăit şi am realizat, în timp ce, dacă mă întrebi azi despre ieri, parcă nimic nu s-ar lega, toate zilele sunt la fel. Că am nevoie să mă distanţez câteodată şi de mine, ca să mă pot înţelege, ori că să mă pot vindeca.
Azi, răsfoind blogul Prinţesei, despre care am crezut totdeauna că este blogul – jurnal al unei mămici fericite, m-am oprit absolut întâmplător la o postare mai veche, un fel de bilanţ pe cinci ani (eu îmi propusesem zece).
Şi iar nu ştiu ce să cred: întâmplare, coincidenţă, dar o prietenă care nu traversează chiar cea mai roz perioadă din viaţa ei mi-a mulţumit, mi-a spus că avea mare nevoie să citească aşa ceva.
Primul meu blog avea un motto din Marin Sorescu. Mi-au fost foarte dragi, şi motto-ul şi blogul, dar când am pornit pe-un drum nou am simţit nevoia de o schimbare.
În momentul acela nu mi-era foarte clar încotro mă îndrept, cum va fi, aşa că motto-ul ales tocmai asta şi spune, cu aceste cuvinte începe: “Nu ştiu de ce-ţi scriu…” şi se încheie cu: “Poate că îmi scriu chiar mie”.
Aşa este: îmi scriu mie, în primul rând. Asta mă obligă la sinceritate. Şi-apoi public, fiindcă eu cred în coincidenţe şi mai cred că ele, textele, vor fi descoperite, citite, printr-un straniu şi miraculos concurs de împrejurări, exact de cine trebuie şi ar avea mai mare nevoie de ele.
“O coincidenţă, privită din afară, nu e decât “curioasă”. Trăită e năucitoare, te îngheaţă”, spunea eroina Pânzei de păianjen.
Nu mai cred de mult în întâmplări lipsite de sens şi-am încetat de bună vreme încoace să mă mai simt aidoma unei frunze purtate pe ape.
Există un sens în toate, chiar dacă ne scapă. Există un plan, chiar dacă nu-l înţelegem.
Ai impresia uneori că ţi-o ia viaţa pe dinainte şi-atunci trebuie să grăbeşti pasul, s-o ajungi din urmă. Nu e nimic întâmplător. Nici măcar coincidenţele nu sunt.

Categories
Blog

    13 comments already | Leave your own comment

  1. 9/25/2014 | 1:53 pm Permalink

    Marilena, dincolo de marele noroc pe care l-am avut sa va cunosc, pe Lotusull si pe tine (doar prin scris), consider ca m-am imbogatit sufleteste daruind vietii mele momente unice de bucurie si intelegere prin gandurile si vorbele voastre.
    Sincer, sper intr-o intalnire directa care sa ne aduca o reala bucurie, chiar si pentru cateva minute. Cred ca viata reala nu ne-ar permite aceleasi lucruri, dar o intalnire ar fi binevenita :)

    Respond to this comment

  2. 9/25/2014 | 7:38 am Permalink

    “Coincidenta este felul lui Dumnezeu de a ramane anonim” – ar fi spus Einstein. Nu sunt sigura daca vorbele chiar ii apartin si, cu toate ca de obicei am o rabdare de chinez batran sa merg pe fir pana ajung la sursa, de data asta n-am mai facut-o – probabil din cauza toamnei :) Ori din cauza ca prea mult mi-a placut definirea coincidentei.
    Nici eu nu cred in coincidenta. Cand se intampla incerc sa fiu mai atenta, sa ( ma) observ, sa fac asociatii, sa-mi ascult intuitia, sa gasesc semnificatii – subiective, desigur, dar nu conteaza, sunt ale mele.
    Si ca sa vezi coincidenta, ieri, fara sa fiu in vreo dispozitie macabra, din curiozitate, am cautat pe net firme de incinerare – asta fiind dorinta mea atunci cand o veni timpul sa predau bocancii. Ptr ca nu vreau sa arunce nimeni, nimic din mine intr-un lighean. Mna, chestie de narcisism, stiu :)

    Respond to this comment

    • Marilena

      9/25/2014 | 9:39 am Permalink

      Lotus, eu si daca nu merg pe fir ca o gheisa (“chinezul batran” ma duce cu gandul la bibelourile alea vechi, la moda prin anii ’80)tot ma pomenesc ca lucrurile incep sa se lege intre ele singure. Si-mi amintesc toate semnele care mi s-au facut de-a lungul timpului si pe care ori le-am ignorat, ori de care m-am amuzat, considerandu-le absurde. Ca tot veni vorba de citate: “Trebuie sa credem in tot ce e absurd” (paternitatea i se atribuie lui G. Calinescu).

      Despre incinerare si imprastierea cenusii am avut intotdeauna o viziune romantica, nicidecum macabra. Mi se trage din copilarie, de la basmul (original) Mica Sirena, al lui Andersen. Acolo eroina se sacrifica din dragoste, iar trupul ei aruncat in mare se risipeste in spuma valurilor, in timp ce spiritul, nemuritor, se alatura fiicelor vazduhului.

      Respond to this comment

      • 9/25/2014 | 10:52 am Permalink

        Imaginea mea s-a conturat catre un lac cu lotusi, o apa din aceea ca-n povesti :)
        Mai sa vaz pe cine insarcinez cu trambalatul urnei si realizarea ritualului – musai sa fie o fire curajoasa, lipsita de prejudecati si care sa ma fi iubit de sa poata tina cont de ultima mea dorinta :)
        In semne cred. Iti dai seama ce frumuseti interpretative ies din creierasul asta al meu inclinat parte spre dovezi stiintifice, parte spre latura mistica a lumii.
        In ce priveste rapiditatea gasirii semnificatiei unui semn, sa vezi o chestie, abia zilele astea, la patru ani de la desfasurarea unui eveniment, am reusit sa-l inteleg/ sa-i suprind nuantele, sa leg semnele ce le avusesm atunci intre ele.

        Respond to this comment

      • 9/25/2014 | 1:37 pm Permalink

        Lotusull, citatul enuntat de tine, il stiu si eu ca apatinand lui Einstein, dar, dincolo de asta, mi-e foarte drag si cred, in totalitate, in el.
        Despre incinerare, fara nici o coincidenta, o apreciez, doar ca stiu ca nu e de ici de colo cheltuiala supartata de cei ramasi in viata, de aceea, e un lux, deocamdata, in Romania (ca atatea altele, de altfel). Si nu e nimic morbid in ea. Zic si io ca Merilena si gandul ma duce la destule filme, carti care o ponensc deosebit de emotionant si romantic.

        Respond to this comment

        • 9/25/2014 | 2:47 pm Permalink

          Lumi, pretul unei incinerari este mai mic decat cel al unei inmormantari clasice. Adica asa am gasit eu pe niste site-uri. Posibil, functie de ” accesorizarea” suplimentara acesta poate creste substantial. Dar cum eu imi doresc ceva discret si pe cat se poate de simplu… :)
          Nu stiu cat va fi de emotionat ptr cei din jurul meu, dar am sa incerc sa am grija de aspectul asta. Respectiv sa inchei socotelile pe cat posibil glumind/ tachinand/ zambind si asigurandu-i ca e fix asa cum trebuie, iar ei sa-si vada linistiti de viata lor mai departe.

          Respond to this comment

  3. 9/24/2014 | 11:39 pm Permalink

    Draga mea prietena, coincidenta sau nu, iti raspund iar, pentru ca nu pot scapa de acest sentiment ca asa trebuie… fara impunerea sugerata de acest verb: trebuie. Am simtit ca ‘trebuie’ sa-ti multumesc asa cum si acum simt ca ‘trebuie’ sa-mi exprim trairile, poate nu chiar atat de artistic si totodata cat se poate de adevarat cum stii tu, dar la fel de sincere. Da, trec prin cea mai roz perioada a vietii mele… oricum rozul nu a fost niciodata culoarea mea preferata… dar cred… de fapt, sunt convinsa ca asta trebuie sa traiesc acum. Nu pot explica, dar tot ce pot spune e ca ma simt norocoasa. Am cateva persoane… foarte putine!… despre care pot spune ca le simt si le-am simtit alaturi… si la bine, si la mai putin bine… iar una dintre ele esti tu, Mari… imi oferi hrana pentru suflet acum la distanta si nu pot decat sa-ti multumesc. Te imbratisez cu drag, chiar daca virtual deocamdata, dar promit o revedere cu un vin bun si ganduri frumoase!

    Respond to this comment

    • Marilena

      9/25/2014 | 9:47 am Permalink

      Fiindca azi imi sunt mai la indemana vorbele altora, tot din Calinescu am sa citez: “Soarta e latentă şi facultativă şi dacă fără colaborarea ei nu se poate nimic în viaţă, e cu putinţă totuşi să te foloseşti de semnele ei.Soarta trebuie consultată.”

      Faci bine ce faci, chiar daca acum e un pic mai greu.
      (Revederile cu vin bun si nebunii deja sunt o traditie, iar traditiile se cer respectate cu sfintenie, ca si promisiunile! :) ).

      Respond to this comment

  4. 9/24/2014 | 11:37 pm Permalink

    Marilena, daca iti spun ca e coincidenta faptul ca aceleasi doua scriitoare le-am citit si eu, prin cateva carti ale lor, vara asta, ai sa zambesti si ai sa stii ca, poate, nu-i numai asta. Cat despre Cella Serghi, nu-i nici o coincidenta, ne place amandurora foarte mult :)
    Si totusi, marile, extraordinarele momente ale vietii mele au parut, la prima vedere, simple coincidente. Stiu insa, asa am simtit si cred, in continuare, ca faceau parte din destinul meu.
    Intalniri cu oameni ce mi-au marcat viata, din adolescenta, in prezent si pana la sfarsitul zilelor mele, au fost deloc simple coincidente. Au fost, sunt, destin implacabil.
    Si pentru a incheia in spiritul de inceput al acestei postari iti voi povesti ca am avut vecina de apartament, o tanti in etate, bolnava de inima, care coresponda cu noi printr-un ciocanit in tevile caloriferului, la orice ora din noapte, cand simtea ca nu mai apuca dimineata. Viata a facut sa si asist la moartea ei, sa ajut la inhumare (vecine fiind si neajutand altcineva) ca, apoi, sa-mi apara in vis si sa-mi multumeasca pentru ultimul bine facut. Visul sa fie coincidenta? Nu cred. Si sunt impacata cu el.

    Respond to this comment

    • Marilena

      9/25/2014 | 9:52 am Permalink

      Nu ma mir deloc ca am ales aceleasi carti pentru vara asta.
      Ca ne-am intalnit nu consider ca ar fi o coincidenta, ci un noroc.
      Uneori ma gandesc ca, parca n-as vrea sa stric magia legaturii dintre noi trei (eu, tu si Lotusul) si ca as vrea sa va pastrez asa, ca prietene de blog. Ca poate in viata reala n-am reusi sa ne conectam atat de bine ca in virtual.
      Am sa-mi consult soarta, sa vad ea ce parere are! :)

      Respond to this comment

      • 9/25/2014 | 1:46 pm Permalink

        Corect, cred, ca ar fi fost sa si numesc cartile citite. Revin cu specificarea lor:
        Alice Munro: “Prea multa fericire”
        Isabel Allende: “Suma zilelor”, “Dragoste”
        Chiar zilele acestea, citesc Nina Cassian “Memoria ca zestre” (o intoarcere extraordinara in istoria literaturii noastre si nu numai).

        Respond to this comment

      • 9/25/2014 | 3:22 pm Permalink

        Marilena, cu prietena mea cea mai buna din viata reala am o legatura aproape invizibila in cea reala. Asa ca nu stiu ce sa zic, e de la caz la caz. Nu e intotdeauna olbigatoriu ca o relatie din virtual sa se prelungeasca in real si viceversa ( nota: exceptie fac iubitii, pe aia ar fi ideal sa-i poti atinge si cu degetele, nu numai cu gandul :P ) Oricum, tu poti consulta soarta/ oracolul/ liniile din palma si vezi ce afli :)

        Respond to this comment

  5. Cancel comment

    Your email address will not be published. Required fields are marked *

    *



    You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>