Marilena Guduleasa

Nu prea ştiu de ce-ţi scriu. Simt că am mare nevoie de o prietenie căreia să-i încredinţez nimicurile ce mi se întâmplă…. Poate că îmi scriu chiar mie. (Antoine de Saint Exupery)

Ce-i mai bine pentru copil

divortE clar, clar, clar ca lumina zilei că un copil se naște din doi părinți și nu poate fi despărțit de niciunul dintre ei decât prin moarte. Și chiar și-așa, va continua să-i poarte spiritul, sângele, memoria.
Clar că un copil nu aparține de drept nimănui, chiar dacă legătura cu mama e mai specială, are un avans de nouă luni și e de netăgăduit că se simte altfel.
Sigur că orice tată își iubește copilul, dacă e întreg la minte și la suflet, o dragoste externalizata, ex-corporae, poate mai cerebrală și mai asumată chiar decât a mamei, care, și ea, dacă nu-i vătămată nici la cap și nici la duh, n-o să stea niciodată să socotească dacă are sau n-are motive obiective să-și drăgostească odrasla.
Fără urmă de îndoială că orice om de pe lumea asta o să vrea să știe cum arată cei care i-au dat viață, să-i privească în ochi, să le audă timbrul vocii, să vadă dacă se pot recunoaște în ei. Nu-i poți șterge asta din conștiință, indiferent că a fost abandonat, crescut de lupi sau de o familie cumsecade, care l-a recuperat din sistem și i-a dat un alt nume, o altă identitate.
Copilul are dreptul la ambii părinți. Prin naștere îl are. Nu-i monedă de schimb, nu-i minge de ping-pong și nu poate fi obiect de șantaj sentimental.
Legea reglementează aparent tot: pensia alimentară, programul de vizite, tutela.
Ce nu reglementează legea este la câte dezamăgiri ai dreptul să-ți supui copilul. La câte promisiuni deșarte, la câte derogări de la ceea ce el așteaptă din partea ta, la câte greșeli majore și la câte iertări are dreptul un părinte pe care copilul nu-l vede în ochi decât după un orar prestabilit.
Sunt tați extraordinari, care nu-și mai împart dragostea cu mama copilului lor, dar a căror implicare afectivă în creșterea și educarea acelui boț de om a rămas nealterată, neafectată de despărțire. O fi și vorba de bani, nu zic, un copil nu se ține cu aer, dar nu ăsta e cel mai important lucru. Important este să fii acolo pentru el, când are nevoie și când n-are.
Când învață să facă primii pași îl ții de mânuțe, iar el când se desprinde tot așa stă, cu brațele ridicate deasupra capului. Gestul ăsta se pierde cu timpul, dar în subconștient rămâne nevoia de sprijin, orice-ar face și oriunde l-ar purta viața.
Oamenii nu înțeleg, unii dintre ei, poate mulți, prea mulți, că o despărțire nu poate fi definitivă atunci când sunt și copii,  la mijloc, între ei. Și în loc să reglementeze mai întâi relația dintre ei doi, ca părinți, și puiul de om pe care l-au adus pe lume, își reglementează relația lor, pe deasupra copilului. Și mai și susțin că o fac spre binele lui.
Cunosc o fetiță care a sperat multă vreme că tatăl ei o va lua cu el în Anglia. Mama ei se recăsătorise, avea și două surioare mai mici și cam răsfățate care o necăjeau, iar tatăl expatriat îi promisese că va veni după ea. Își legase toate speranțele și toate visele de promisiunea aceea, care nu s-a materializat niciodată. Tatăl nici măcar s-o viziteze nu s-a mai întors, de luat cu el nici că a mai fost vorba.
Un alt băiat spunea tuturor colegilor că gardianul școlii e tatăl lui. Îl vedea musculos, autoritar, respectat, îmbrăcat în uniformă și îl substituia celui care își pusese coada pe spinare și își pierduse urma.
Niciunul dintre acești copii nu duceau lipsă de nimic, aveau și hăinuțe frumoase, și jucării și ce mânca. Iar mamele lor cu siguranță nu sufereau din pricina pumnului de arginți cu care tribunalul hotărâse că se poate răscumpăra datoria de tată.
Așa că eu mai înțeleg câteodată și dorința unor mame de a-și proteja copiii de cei care n-au contribuit decât prin însămânțare la aducerea lor pe lume.
O femeie își alege bărbatul care să-i fie soț, iubit, partener și poate suporta consecințele alegerii ei greșite, dacă nu i l-a băgat nimeni pe gât cu forța. Dezamăgirile ei dor, dar stă în puterea ei să și le aline. În schimb, când vine vorba despre copii, să lași același om care te-a rănit pe tine să le facă și lor același lucru, fără să intervii, uneori este prea greu, dacă nu imposibil de îndurat. Și cel mai la îndemână este să pui distanță între ei.
Nu-i poți explica unui copil de ce nu trebuie să se aștepte de la propriul lui părinte să își respecte îndatoririle, cuvântul, în schimb lui să-i pretinzi să se comporte responsabil și să facă întotdeauna ce trebuie și ce e corect.
Nu-i poți nici denigra tatăl, fiindcă nu e moral și contravine tuturor principiilor de educație, tradiționaliste, arhaice sau din manualele moderne.
Îți trebuie mult tact și multă diplomație ca să construiești în mintea copilului o imagine pozitivă a celui care nu-i prezent în viața lui și-apoi să o întreții, uneori în pofida tuturor evidențelor. Și totuși acesta este binele lui, spre care tindem. Sau măcar pretindem.
Mă doare să văd copii chinuiți. Și nu înțeleg, probabil fiindcă nu am trăit, de ce e așa de greu de acceptat, atunci când părinții se despart, că unul dintre ei, în firea și legea lucrurilor, trebuie să se distanțeze de copil. Că doar nu-l poți rupe în două, ca în parabola lui Moise.
Copilul rămâne în grija mamei, iar tatăl pleacă. Sau invers, se mai întâmplă și așa. Cel care pleacă nu mai are cum să fie acolo, pentru el, în orice moment. Va fi în momentele importante, va fi de câte ori va putea sau i se va cere, dar permanent nu, doar dacă nu-i dotat cu superputerea dedublării. Un copil are nevoie, totuși,  de stabilitate, de o rutină, de un program.
Pentru copii ar fi meritat să ne iubim și noi până la capăt”, scria Constanța Buzea în „Creștetul ghețarului”.
Uneori nici asta nu-i de-ajuns, să-ți dorești din tot sufletul să-l iubești pe cel/cea cu care te-ai însoțit, de dragul armoniei, dintr-un simț al datoriei față de copilul pe care l-ai adus pe lume. Ajungi să te desparți mai degrabă fiindcă nu vrei ca el să crească într-un mediu otrăvit de neîmplinirile și frustrările sufletești ale celor care i-au dat viață.
Un copil poate și trebuie crescut și educat de doi părinți. Împreună, ar fi ideal. Separat, dacă altfel nu se poate.
Dar mie mi se pare de bun simț că cel care pleacă trebuie să-și asume rolul părintelui de sprijin. Un sprijin pe care, tu, mamă singură, tu, tată singur, să îl accepți și pe care să nu-l speculezi. Despre care copilul să știe că există. La care să fie convins și liniștit că poate apela.

Categories
Blog

    18 comments already | Leave your own comment

  1. 10/4/2014 | 11:48 am Permalink

    Dragile mele, Marilena si lotusull, v-am citit si, desi, imi venea sa ma bag in discutie, nu am facut-o din motive obiective. Nu le zic, ca nu tin defel de subiectul abordat si chiar am, aici, de spus niste lucruri.
    Mai intai, cred, in totalitate ca un copil, mai multi copii, ai unei familii au nevoie de ambii parinti ca sa creasca intelegand viata cu laturile ei frumoase. Sunt de acord cu ce spui tu, Marilena, cunoscandu-ti franchetea comentariilor ce reflecta cat se poate de sincer ce gandesti, asa cum te cunosc si pe tine, lotusull, mai toleranta insa, pana la cedare, uneori, de dragul bunei intelegeri, lucru care, insa, nu iti aduce avantaje, stii bine asta, da, lasi de la tine.
    Parintii mei, de la nasterea mea, erau, deja, despartiti. am venit pe lume, dintr-o greseala, nedorita, si m-am nascut din teama mamei, o femeie mult prea tanara si neexperimentata. Dupa nastere nu m-a abandonat, m-a tinut la leaganul de copii un an, fiind alaturi de mine mereu, pana s-a dezmeticit in propriai viata. Dupa alti doi ani s-a casatorit cu cel caruia aveam sa-i spun “tata” o viata itreaga, pana cand, anul acesta, el a plecat in lumea dreptilor. A fost un om deosebit, un barbat ce si-a iubit sotia, a respectat familia si a stiut sa-si faca datoria de parinte. Am spus datoria pentru ca asa am perceput totul odata cu avansarea in varsta. Ii port si ii voi purta mereu o recunostinta infinita pentru tot ce a facut pentru mine, ajutorul lui a fost mereu de nepretuit. Si totusi, mereu am fost a cincea roata la caruta, asa am simtit, asa mi s-a spus adeseori. De aceea am dorit foarte mult sa-mi cunosc tatal biologic. Ceea ce s-a si intamplat, cand am implinit 21 de ani, studenta fiind si cand am considerat ca sunt destul de matura sa-l inteleg si pe el daca va dori sa se explice. Soarta a vrut ca eu sa-i urmez pasii in scolile pe care el le-a facut inaintea mea, iar eu, purtandu-i pana la casatoria mea numele, sa-l intalnesc pe al lui deseori in viata pana la a-l cunoaste in realitate. Mama a preferat sa ma tina mereu departe de el, insa de amintit mi-l amintea mult prea des in conditii total nefavorabile si mie si lui. Eram rea ca el, epntru ca-i semanam leit. De aceea am vrut sa cunosc in realitate omul singurul om caruia ii semanam sau care imi seamana mie :) In cele din urma l-am cunoscut. Semanam. Si totusi, sub un aspect, nu semanam defel: el nu a avut curajul niciodata sa ne cunoastem si sa-si asume raspunderea de a fi tatal meu, iar eu asta nu as fi facut niciodata.
    De aceea, vin si spun, tatal este cel ce iti este aproape la bucurie si la tristete, la boala si la fericire, iar mama este aceea ce te iubeste neconditionat, exact asa cum esti, cu toate bunele si, mai ales, relele tale. Iar daca copii pot aduce acesti doi oameni, mama si tata, la un numitor comun, numit generic fericirea copilului, e perfect. Ai reusit in viata ca parinte. Altfel, lasa viata sa treaca, cumva iesim noi din ea, intr-un final.

    Respond to this comment

    • 10/4/2014 | 2:21 pm Permalink

      Iertare pentru “dragile”, se vroia ‘Dragele”. Si nu de forma ci pentru ca asa va simt :)

      Respond to this comment

    • Marilena

      10/4/2014 | 7:51 pm Permalink

      Cred ca in viata nu avem doar doua optiuni: sa urmam modelul parental sau sa ne rupem total de el. Mai exista si varianta, pe care eu o socotesc cea mai inteleapta: sa cernem, sa luam ce a fost bun, sa renuntam la ce nu a functionat si sa incercam sa nu ne dezicem de mostenirea pe care ei ne-au lasat-o in gene.

      Copiii, chiar si cei care nu si-au cunoscut parintii niciodata, isi doresc ca ei sa afle cumva de reusitele lor si sa fie mandri. Si chiar nu vad rostul denigrarii unuia din parinti in fata copilului. Asta se va rasfrange si asupra lui, ca parte din carnea si sangele celui judecat la stalpul infamiei.
      Eu cred ca ei, copiii nostri, ne judeca oricum prin prisma bucuriilor sau suferintelor pe care li le aducem in viata. Si mai cred ca au nevoie de noi in viata lor,chiar si atunci cand ne resping. Nu mai e nevoie de nicio actiune, din afara, care sa le otraveasca si mai mult sufletele.

      Bineinteles ca, oricat ne-am stradui, vom gresi chiar si fara voie. Indiferent cat de buni parinti ne-am considera, vor fi multe lucruri pe care ni le vor reprosa, odata si-odata. Si nu vor reusi sa ne inteleaga cu adevarat, decat atunci cand vor fi si ei parinti si se vor confrunta cu aceleasi situatii.
      Relatia parinte-copil este cea mai solida si mai durabila, tocmai fiindca se construieste atat de greu.

      M-am gandit mereu ca e o greseala din partea celor care adopta un copil, sa-i ascunda acestuia ca este adoptat. Cred ca lucrurile merg mult mai simplu si mai firesc atunci cand copilul creste cu adevarul acesta, decat atunci cand i se comunica mai tarziu (sau afla din intamplare) si i se rastoarna lumea in cap.

      Am intalnit o femeie care si-a cunoscut mama naturala la varsta maturitatii. Avea copii mari, nepoti, iar parintii adoptivi murisera de multa vreme. A fost incredibil pentru mine cat de mult a putut suferi si cat de greu a primit vestea aceea, desi te-ai fi asteptat sa nici nu-i mai pese. Avusese o viata frumoasa si implinita si totusi i-a reprosat acelei femei ca a parasit-o. Nicio explicatie nu a induplecat-o sa o ierte: foametea, saracia, razboiul.

      Se spune ca atunci cand urasti pe cineva, nu inseamna ca nu-l mai iubesti. Sa ai niste sentimente atat de puternice fata de cineva despre a carei existenta nu ai stiut nimic timp de saizeci de ani, ma face acum sa cred ca femeia despre care vorbesc a trait mereu cu presimtirea acelei intalniri, a acelei confruntari. A acelui adevar, cu neputinta de sters din inima ei.

      Respond to this comment

      • 10/4/2014 | 10:27 pm Permalink

        Interesant ce ai spus despre femeia aceea de saizeci de ani. Aproape de varsta mea. Eu cred ca s-a tacanit, oleaca, de s-a emotionat in halul ala cand a descoperit adevarul. De-acu, ce mai conta? De fapt, nu mai conta defel. A trecut prin viata, a trait-o intr-un anumit fel, s-a consumat, aproape. E ridicol si sa jelesti si sa reprosezi. Dar, asta este inca o dovada de cat de diferiti suntem si de cat de gresit este sa heneralizam niste stari si niste situatii de viata.

        Respond to this comment

        • Marilena

          10/7/2014 | 9:09 am Permalink

          Ba da, conta! Daca citesti raspunsul pe care i l-am dat Lotusului ai sa intelegi. De jelit, n-a jelit, dar situatia a fost mai mult decat ingrata. Iar deznodamantul tragic.

          Respond to this comment

      • 10/6/2014 | 9:22 pm Permalink

        Posibil ca doamna aceea avea rana inca vie. Trauma. Si daca nu lucrezi pe rani si doar le ascunzi sau le negi, ele oricum nu dispar. Se reactiveaza in situatii variate, uneori apar mascate, etc.
        Si eu cred in varianta aceea inteleapta, de a lua ceea ce a fost bun si a adauga ceea ce am aflat prin propria cunoastere :)

        Respond to this comment

        • Marilena

          10/7/2014 | 9:06 am Permalink

          Nu “doamna” in cauza a generat adevarata problema, ci mama naturala, respectiv motivatia ei de a se prezenta in fata fiicei dupa jumatate de secol de absenta si de tacere. Ajunsese in situatia de a nu se mai putea descurca singura, se temea ca va muri “ca un caine”, etc. Isi dorea un aranjament de genul: ma ingrijesti, iar eu iti las mostenire tot ce am agonisit (si nu-i mersese chiar rau in viata). Si pentru ca viata bate filmul, s-au prapadit amandoua aproape in acelasi timp, una de batranete, cealalta de cancer.

          Respond to this comment

    • 10/6/2014 | 9:19 pm Permalink

      Lumi draga, acel numitor comun numit generic fericirea copilului, l-as reformula putin :) Cred ca niste parinti suficienti de buni – asta ca sa folosesc o expresie folosita de Winnicott ce s-a referit la o mama suficient de buna – isi cresc copilul cat mai echilibrat emotional posibil. Il invata sa fie independent si liber. Si, mai ales, il iubesc. Chiar si atunci cand nu seamana cu copilul ideal. Si asta fie ca formeaza o familiei, fie ca parintii s-au separat.
      :)

      Respond to this comment

      • 10/7/2014 | 10:23 pm Permalink

        Lotusull, se pare ca iubirea nu se invata, se simte, doar. Insa, dpdv social si moral poti fi mama buna si cu aceasta carenta afectiva. Iar viata, volens nolens trece. Si, se mai poate intampla, exact ca in povestea Marilenei despre femeile respective.

        Respond to this comment

  2. 9/30/2014 | 10:31 pm Permalink

    In clasa a X fiind – lic sanitar, am facut practica la Leaganul de Copii. Am stiut atunci ca eu acolo trebuie sa ajung sa lucrez. Si am ajuns :)
    La intrebarea ta, raspunsul e: da, in parte :)
    O poti studia si acum, Marilena. Si vorbesc serios. Si eu am facut tarziu fac., fara gandul de a profesa, ci doar de a stii mai mult, si mai mult. Na, chestia e ca o data ce incepi sa afli, nu te mai saturi si tot mai vrei, e ceva neimaginabil de frumos si uite asa te trezesti calatorind si invatand, tot invatand mereu cate ceva nou :)
    Mi-a placut teribil o chestie, spusa de Dalai Lama: ” budismul si stiinta nu se constituie in perspective opuse asupra lumii, ci mai degraba la abordari diferite, care vizeaza aceeasi finalitate: aflarea adevarului “. Nu conteaza ca e vorba de budism, poate fi orice alta religie. Adauga tu si alte discipline, gen fizica, matematica, psihiatrie, neurologie, psihologie, istoria religiilor, etc si vei obtine o imagine ce incepe sa semene cu cea de ansamblu :) Cartea din care am luat citatul se numeste ” Emotiile distructive. Cum le putem depasi” – Daniel Goleman intr-un dialog stiintific cu Dalai Lama. E cea mai buna si mai complexa carte ce-am citit-o anul acesta. Si, daca o vei citi, cel mai probabil vei incepe sa iubesti neurologia afectelor, sunt niste studii in domeniu absolut incredibile.
    A, si daca iti iese in drum, sa-l citesti pe domnul Ekman, specialistul psi in minciuni si expresii faciale( el a supervizat si serialul Lie to Me ).
    Ce zici, te-am convins ? Daca nu, mai am suficiente argumente in tolba :)

    Respond to this comment

    • Marilena

      9/30/2014 | 11:06 pm Permalink

      Eu cred foarte mult in terapia prin lectura. La mine functioneaza perfect. In functie de perioada pe care o traversez, ma “tratez” cu literatura de fictiune, biografii, studii de specialitate, versuri, bloguri… De exemplu, pentru rubrica din Femeia citesc mult mai mult despre eroinele “Vintage”, decat ajung sa scriu (sunt limitata la un nr. de caractere). Fatetele personalitatii umane sunt atat de surprinzatoare si de fascinante. Cred ca se aplica si celor de langa noi, pe care ne imaginam ca-i cunoastem atat de bine. Nu cred ca poti “epuiza” pe cineva intr-o viata de om. Dar surprizele pot fi uneori si intr-atat de neplacute… Mai ales in situatii de criza, cum ar fi divortul (ca sa revenim la topic). :)

      Intotdeauna m-ai convins! EU nu reusesc sa te conving mereu sa vii aici si sa scrii. Am retinut recomandarile tale si am sa caut cartile, toate. Sunt in perioada aceea… :)

      Respond to this comment

      • 10/1/2014 | 7:06 am Permalink

        Pai nu intotdeauna am ceva de spus :)
        Da, nu putem epuiza pe cineva, acesta fiind intr-o permanenta metamorfozare – fie ea si subtila.( ptr ca oamenii nu se schimba, dar se transforma – asta da paradox ) Iar surprize pot fi intotdeauna. De aceea prefer sa spun ca lansez ipoteze, speculez – adica introduc acea nota de probabilitate, nu si certitudine. Avantajul unei suprize de genul e ca te face sa-ti pui altfel de intrebari, in incercarea de a te apropia de adevar :)
        Spune domnul Basarab Nicolescu – ce de-o vreme il am in studiu – ceva frumos de tot: ” Cred că atitudinea corectă (aici este un pas important de făcut în mentalităţi) este de a concepe pur şi simplu realitatea ca pe un cristal care are diferite faţete. Evident, fiecare faţetă reprezintă o altă faţă a realităţii. De multe ori total diferită de o altă faţetă. Ştiinţe şi religii, ştiinţe şi tradiţii, arte şi religii etc. Dar, cu toate acestea, cristalul este acelaşi… realitatea este una şi multiplă totodată” :)
        Ca sa ma intorc la subiectul tau, divortul e traumatic, oricat de amiabil ar fi. Apare o presiune sociala uriasa, se redeschid rani ce nici nu stiai ca sunt acolo, etc. Si ma gandesc ca, atunci cand sunt si copii implicati, totul devine si mai greu – dar nu imposibil. Cumva, pot sa inteleg si trairile adultilor implicati intr-un divort, si pe cele ale copiilor. De unde rezulta ca orice experienta traita poate fi transformata in lectie – si asta nu doar la nivel de cliseu :)
        Perioada aceea, da :)

        Respond to this comment

  3. 9/30/2014 | 1:58 pm Permalink

    Daca iti iese in drum, sunt aproape sigura ca-ti va placea. Se numeste: ” Cand parintii se despart. Cum sa prevenim suferintele copiilor “- Francoise Dolto, una din psihanalistele pe care eu le admir foarte mult.

    Respond to this comment

    • Marilena

      9/30/2014 | 2:02 pm Permalink

      Sunt sigura, Lotus, ca mi-ar confirma multe teorii pe care le predic de-a surda.
      Dar tot atat de sigura, ca mult mai de folos le-ar fi parintilor despartiti, cu copii. Am impresia ca acestia ocolesc psihanalistii si cartile lor, ca pe Satana! :(

      Respond to this comment

      • 9/30/2014 | 6:07 pm Permalink

        Poate ca nu stiu de ele, Marilena. Cartea de care ti-am zis e foarte accesibila ca limbaj si, mai ales, e tare pertinenta.
        Acuma, ma gandesc ca orice parinte sanatos la cap, ce trece printr-o despartire si ramane cu un copil – sau variante pe tema – face ceeea ce stie el mai bine la momentul respectiv. Intentia e deci buna. Doar ca nu strica niciodata sa mai vezi ce au zis/trait/studiat/ experimentat altii. Mai adaug si mana de ajutor ce-o poate da un terapeut/ un prieten/ un preot – cineva din afara.
        Mi-a placut in carte o expresie ce suna asa: ” Un divort este la fel de onorabil ca si o casatorie ” :)
        Dincolo de apectul comic, cred ca un copil a caror parinti s-au despartit poate iesi onorabil si nu prea tare sifonat din experienta asta.
        Ar fi multe de spus :)

        Respond to this comment

        • Marilena

          9/30/2014 | 7:01 pm Permalink

          Lotus, tu stii ca eu sunt mai justitiara decat multi, nu doar decat tine. Intentiile bune sunt declarative, in majoritatea cazurilor, fara acoperire in fapte. Spui ca ii vrei binele, spui ca nu-ti doresti sa-l implici, dar ajungi efectiv sa-l scoti din ecuatie, sa-l neglijezi. Lucrurile se rezolva in timp, conflictele se domolesc, dar timpul acela, pana cand se linistesc apele, e un timp rapit copilului. Zici ca-i mic, ce stie el. Zici ca te vei revansa mai tarziu, ca-i vei acorda atentie in plus cand vor fi puse la punct toate revendicarile si lamurite toate aspectele practice legate de o separare. Dar nu-i poti pune sufletul in stand by. Deci, eu nu-i cred cand spun, astept sa-i vad ca fac.
          Cred ca principala preocupare a parintilor in timpul unui divort ar trebui sa fie cum isi pregatesc copilul pentru aceasta schimbare.
          Iti dau un exemplu: familie normala, civilizata, in care n-au existat niciodata certuri, violente (nici macar de limbaj), cu doi copii adolescenti aflati, unul in pragul examenului de capacitate, altul de bacalaureat. Se intorc din vacanta si afla ca parintii s-au despartit, iar unul dintre ei s-a mutat de acasa. S-au simtit, pe buna dreptate zic eu, complet exclusi din viata parintilor lor, din viata lor de familie, la urma urmei. Pusi in fata unui fapt implinit. Bineinteles ca n-ar fi avut ei drept de veto, dar momentul in care, desi tie, ca fiu/fiica, ti se cere sa fii deschis cu parintii, sa le spui totul, sa te sfatuiesti cu ei, tu esti tratat ca si cum n-ai fi din filmul acela, nu e deloc placut. Dimpotriva, e complet bulversant.
          Altii s-au trezit cu asistentul social la domiciliu, pentru ancheta aceea obligatorie, la fel, fara sa li se explice de ce si cum.
          Genul asta de comportament nu duce decat la pierderea increderii copilului in parintii lui. Poti sa-i spui pe urma clisee peste clisee, de genul: “Nu se va schimba nimic, noi te vom iubi la fel, bla, bla, bla”…, ca el tot nu te va mai crede. N-are cum.
          Cu cei mici e si mai problematic. Oricat ai fi de discret, nu vei sti niciodata ce si cat au inteles din ce se intampla in jur.
          Sincer, eu nu cred ca-i protejezi lasandu-i sa-si croiasca propriile scenarii si vinovatii. Ca de implicat, n-ai cum sa nu-i implici. Depinde cum o faci.

          PS: mi-am comandat cartea pe net. Doar din prezentarea ei, pe site-ul editurii Trei, am devenit foarte interesata. Desi nu sunt in pragul unui divort. :)

          Respond to this comment

          • 9/30/2014 | 9:34 pm Permalink

            Doamna Dolto e printre preferatele mele, eu zic ca-ti va placea cartea :)
            Copil fiind am trecut prin povestea de divort a parintilor mei. Daca vreun adult isi imagineaza ca un copil, mic fiind, nu intelege mare lucru, se inseala. Intelege tot.Nuante, priviri, gesturi, mimica, replici – chiar si atunci cand nu cunoaste pe deplin sensul cuvintelor. Una din amintirile foarte clare de atunci e gandul ca urmam sa mor de inima. A fost felul in care copilul de atunci a ” tradus ” problema ce era. Da’ uite ca n-am murit si sper sa traiesc armonios pana la adanci batraneti :)

          • Marilena

            9/30/2014 | 10:09 pm Permalink

            Sa fie aplecarea ta catre alinarea suferintelor copiilor, o sublimare a propriei suferinte de atunci?
            Doamne, ce mi-ar fi placut sa studiez psihologia! :)

  4. Cancel comment

    Your email address will not be published. Required fields are marked *

    *



    You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>