Hell’s Kitchen

Nu sunt un fan al emisiunilor culinare. N-am urmărit niciun show cu bucătari. Aș găti de plăcere, dacă nu aș face-o din obligație. Prințesa Margareta mărturisea odată că în week-end-urile de la Săvârșin se relaxează spălând vasele, dar tot MS mai spunea și că este convinsă că dacă ar fi nevoită să presteze zilnic această activitate, s-ar transforma într-o corvoadă.

Uneori, da, este o corvoadă să îți legi șorțul la sfârșitul unei zile de muncă și să îți sfărmi biata minte care ți-a mai rămas lucidă ca să incropești un meniu. Unul care poate fi apreciat, mestecat în cel mai bun caz, sau plimbat prin farfurie cu un aer perplex-dezgustat, situație în care îți vine să-ți blestemi soarta.
Soluția de compromis pentru salvarea nervilor și menținerea unei armonii aproximative la masă ar fi gătitul în carusel, adică să mergi la țanc, punct ochit, punct lovit, cu cele 2-3 feluri la care știi că nimeni nu va face mofturi. Sau să comanzi pizza.

Se știe că mâncarea sănătoasă, ca orice lucru moral,  legal și care nu îngrașă, nu prezintă atracție pentru nimeni. Și dealtfel nici nu se execută mai repede decât o tigaie de cartofi prăjiți sau niște ochiuri cu slăninuță. Timpul economisit la gătit îl consumi cu prezentarea beneficiilor și munca de lămurire. Pe ceas, tot atât stai în bucătărie. Iar bugetul salvat de o salată de crudități versus o ceafă la grătar va fi îngropat în analgezice și antidepresive, coleretice si colecistokinetice.

Întrucât masa în familie este, mai mult decât o necesitate fiziologică, un pretext de a ne aduna și a ne împărtăși isprăvile pozitive de peste zi, cele cu happy-end, evitând să îngurgităm deodată cu hrana (sănătoasă, nesănătoasă, cum o fi ea) și dracii inerenți activităților noastre independente, contează mai puțin ce mâncăm, cât atmosfera.

În romanele vechi englezești personajele se îmbrăcau pentru cină, noi ne dezbrăcăm. Ne schimbăm hainele de serviciu, de școală, ne potolim, odată cu foamea, și curiozitățile legate de ce am mai văzut, simțit, gândit, prelungim apoi discuția la un pahar de vin sau la o cană de ceai și mai lăsăm vasele la înmuiat în chiuvetă, fiindcă zdrăngănitul lor înainte de a ne începe digestia n-ar face decât să ne-o îngreuneze.

Convingerea mea este că o masă sănătoasă nu înseamnă atât o masă bio, cu legume crescute pe pat de bălegar și carne de pui îndopat cu boabe netratate, cât o masă pregătită relaxat și servită cu calm.

Felurile acelea sofisticate pregătite de aspiranții la titulatura de master șef sub teroare, nu mă atrag absolut deloc. Da, platourile arată senzațional, dar nu mă îndoiesc că bucatele au gustul otrăvit al fricii, paraponului, frustrării.

Ce mare importanță ar putea avea o crustă nefericită sau un grăunte, plus sau minus, de sare? Cele mai bune mâncăruri de care îmi amintesc, din copilăria mea, sunt cele gătite de tatăl meu, care nu era cine știe ce bucătar, dar își lăuda mâncarea, gusta din ea plescăind pofticios, o povestea, făcea un show adevărat din servirea ei.
Am urmărit cap-coadă o singură demonstrație de gătit, din păcate nu mai știu cum se numeau, nici emisiunea, nici postul. Bucătarul era un tătic, care făcea un aluat fraged împreună cu fetițele lui. Le-a lăsat să-și bage mâinile în făină, să spargă ouăle, să lingă castroanele. Bucătăria arăta ca o adevărată hell’s kitchen, dar una în care ți-ai fi dorit să te coci și tu, la foc domol. Plăcintele acelea mi-au făcut cu adevărat poftă, mai ales după ce le-am văzut pe puștoaice cum mușcau din ele, așa, fierbinți, de-abia scoase din cuptor.

Și mă întreb: ce rost poate avea gătitul sub teroare? Nu mai bine comanzi o pizza?