Marilena Guduleasa

Nu prea ştiu de ce-ţi scriu. Simt că am mare nevoie de o prietenie căreia să-i încredinţez nimicurile ce mi se întâmplă…. Poate că îmi scriu chiar mie. (Antoine de Saint Exupery)

Cei mai frumosi (sau mai urati) ani

curcubeuRăsfoind un blog care mi-e foarte drag, cel al Prințesei, mi-a venit o idee: ce-ar fi să caut eu în arhivă (impresionantă, by the way), să văd cum a încheiat ea cel mai urât an din viața mea. Curiozități de pisică (se zice că mai toate își găsesc sfârșitul așa).

Și ce să vezi, Prințesa a avut un 2009 de poveste. Chiar cred că de fapt în 2009 s-au pus bazele Regatului.

Nicio surpriză: în timp ce tu plângi în pumni, plângi cu vorbe, ca o babă, într-un alt colț de lume, sau la doi pași de tine, alții țopăie de fericire și habar n-au.

La naiba, mi-am zis: de ce îmi iau eu drept reper, ca o proastă ce sunt, 2009 pentru cel mai catastrofal an din viața mea? De proastă, de-aia!

Fiecare deceniu din viața mea a avut cel puțin un an pe care mi-aș fi dorit să-l pot sări. Să mă fi înțepat în fus și să  fi dormit adânc, fără vise.

A fost ‘84, când n-am intrat la liceul pe care nu mi-l dorisem. Și-l doriseră ai mei pentru mine și-am suferit câine-câinește din pricina dezamăgirii lor. Eu am intrat în toamnă la cel mai cool liceu, unde am avut cei mai grozavi colegi, profesori și unde l-am întâlnit pe Dan, soțul meu de 21 de ani și tatăl celei mai frumoase, mai deștepte, mai talentate și mai înțelepte fiice pe care mi-aș fi putut imagina vreodată că o s-o am.

A fost apoi ‘89, care a debutat cu decesul mamei mele și a continuat cu eșecul la o facultate, pe care iar nu mi-o dorisem. Iar dezamăgire provocată celor despre care îmi imaginam (v-am spus că-s proastă) că nu mă iubesc decât elevă cu coroniță și studentă eminentă la niște școli în care m-aș fi potrivit exact ca nuca în perete. Ei s-au dovedit mai rezistenți decât mine, eu am fost la pământ și nu m-am ridicat de-acolo câțiva ani.

‘95 mi l-am petrecut mai mult prin spitale și-a urmat o perioadă în care unica mea spaimă și obsesie a fost că nu voi putea avea copii. Niciodată.

Între 2000 și 2009 se cască o gaură neagră. Am schimbat n-șpe locuri de muncă, am mai făcut o facultate (ghici, pe care nu mi-am dorit-o!), mi-am dat copilul la grădiniță, la școală, la ritmică, la balet. Am zbârnâit ca o sârmă de înaltă tensiune.

Și fix la sfârșitul lui 2009 mi-a mai căzut o pleașcă, despre care n-aș vrea să povestesc, că e prea urâtă. O balegă, nu o pleașcă. Un bullshit.

Se pare că totuși balega aia a fost cu noroc. Mi-am luat inima în dinți și m-am hotărât să încep să mai fac și lucruri care îmi plac, pe care mi le doresc eu pentru mine, nu alții de la mine.

În 2010 am început să scriu pe blog. Sub semnătură, nu sub pseudonim și fără să mă intereseze dacă cineva ar fi deranjat sau ar avea o problemă cu asta. Și-a urmat un concurs literar de debut, la care practic m-a înscris Alina și pe care nu l-am câștigat, ce-i drept, dar tot m-am ales cu o mențiune, de care sunt foarte mândră, fiindcă în juriu au fost Radu Paraschivescu, Liviu Papadima și Paul Cernat.

Și tot Alina m-a publicat și în revista Femeia, la început cu niște încercări mai timide, “Jurnale de a doua zi”, iar mai târziu cu o rubrică permanentă, care și-a mai schimbat conținutul, dar a rămas acolo, la locul ei. La pagina 111.

Cu doi ani în urmă, o altă prietenă de-a mea, Ioana, întâlnită tot din cauza (sau datorită) evenimentelor cumplite de la finele lui 2009, i-a trimis două texte de-ale mele criticului Alex Ștefănescu, fără că eu să știu, iar lui i-au plăcut destul cât să îmi răspundă la Poșta Redacției.

Și-apoi am mai “crescut” un blog și-am mai cucerit câteva sute de cititori fideli, încât stau acum și mă gândesc că dacă n-aș fi fost atât de amărâtă, de disperată atunci, în anul acela de c—t, poate că la ora asta aș fi stat și mi-aș fi ros unghiile. Sau mi-aș fi trăit și eu criza femeii de 40 de ani, cu timp excedentar pe care nu știe cu ce să și-l umple și se-apucă de alte prostii.

tricotajPe vremea când împleteam cu andrelele, făceam și desfăceam de un milion de ori până porneam bine. Și uneori desfăceam tot chiar în faza de asamblat piesele. Până îmi ieșea cum voiam eu. Dar tot cu firele cu care pornisem, tot cu lâna aceea.

Acum nu mai tricotez, că nu mai am timp. Dar mi-a rămas deprinderea de a folosi și ultimul căpătâi de resursă, ca să-mi fie  bine. Îmi deșir câteodată ani întregi din viață și nu socotesc asta un eșec total, o pierdere ireparabilă. Îmi rămâne materia primă și cu ea, cu mâinile, mintea, inteligența și priceperea mea refac totul: unul pe față, unul pe dos, înmulțesc, scad, răscroiesc unde e cazul.

Sunt din ce în ce mai bine, fiindcă am avut momentele mele de rău în mai rău.

Trebuie să ai curajul să desfaci ce-ai făcut prost. Fiindcă dacă ai scăpat un ochi, unul singur, poți spera să nu se vadă și poate că nici nu se va observa o vreme. Dar ochiul acela va slăbi în timp și de-acolo va porni dezastrul. Și nicio cârpeală nu va ține. Va fi ca un neg păros în mijlocul unui obraz neted. Va compromite tot.

2009 a fost șansa mea de a desface și a o lua de la capăt. Cu același material, dar cu mai multă grijă și atenție. Și uite, se apropie 2015, nu sunt nici pe departe să finalizez, dar îmi place grozav ce iese din mâinile mele. Cred că de data asta am pornit cu dreptul.

Categories
Blog

    10 comments already | Leave your own comment

  1. 10/11/2014 | 8:50 pm Permalink

    Eu sunt una din persoanele care se uita aproape zilnic pe acest blog sa vada daca ai mai scris ceva.
    Citesc vreo doua carti pe saptamana. Poate ca asta nu ma face vreun critic literar , dar zecile de ani in care cartile mi-au fost mereu aproape ma fac macar un consumator avizat de texte.Si ma bucur sa te citesc…

    Respond to this comment

    • Marilena

      10/12/2014 | 9:42 am Permalink

      Diana, in anii din urma am inceput si eu sa citesc, pe langa carti, bloguri. Am descoperit scriitori pe care, ca cititor avizat, ca si tine, ii consider valorosi, desi n-au fost publicati niciodata. Spre deosebire de lectura unei carti, care este un act solitar, lecturarea unui blog te aduce in contact direct cu autorul, dar si cu o comunitate creata de el. Comentariile pot fi uneori chiar mai valoroase decat textul in sine, fiindca aduc perspective noi, nasc dezbateri, schimburi de idei.
      Parerile celor care citesc sunt foarte importante. Editura All premiaza de cativa ani incoace cel mai bun roman al anului, premiul Augustin Fratila, iar din juriu fac parte pe langa critici literari si cativa bloggeri de succes. Ei iau pulsul direct al potentialului public cititor, al consumatorului, ca sa folosesc un termen “de piata”.
      Daca o carte tiparita, publicata isi are criticii sai literari, un blog isi are cititorii sai, care il valideaza.
      Nu cred ca scrie cineva pe blog in speranta ca nu va fi citit de nimeni, dimpotriva. Mi-as dori ca toti cei care ma citesc sa imi poata transmite ca tine, ca o fac zilnic. Aceasta ar fi o motivatie extraordinara pentru mine sa continui.
      Ma bucur ca mi-ai scris si iti multumesc!

      Respond to this comment

  2. 10/10/2014 | 9:49 pm Permalink

    Te citesc cu mare placere. Vad ca ai realizat ca asta- i Viata cu bune si cu rele. Francofonii zic ‘avec des hauts et des bas’. Copii mei zic: ce nu te omoara te fac mai solid, sau’ un sut in fund inseamna un pas inainte’. Mi- placut ideea ta de a sari peste anii negri, si eu am multi peste care as fi vrut sa sar … Doar ca trebuie mers inainte. Iar din greseli si greutati invatam cite ceva. Scuze pt ortografia mea veche, eu asta am invatat pe vremuri si inca n-am integrat complet noua ortografie, iar aici unde traiesc acum redactez f mult in limba mea de adoptie. Continua, asta-i calea ta si fiecare din noi avem un drum de urmat … Totul e sa-l gasim. Cu dragoste, Mariana
    .

    Respond to this comment

    • Marilena

      10/12/2014 | 9:21 am Permalink

      Doamna diriginta, ma emotioneaza cumplit sa stiu ca imi cititi blogul. Viata e cu suisuri si coborasuri, dar e frumoasa tare cand oamenii, pe care i-ai iubit si admirat din banca, la scoala, iti sunt aproape, peste ani si te incurajeaza. Am spus eu ca am avut cei mai grozavi profesori!
      Imi amintesc cum ne-ati povestit, odata, demult, ca si daca gaseati poarta larg deschisa, tot sareati gardul. Asta se numeste nonconformism. Unele lucruri, fix cele mai importante adica, trebuie sa le faci in felul tau, asa cum simti tu, nu asa cum se asteapta de la tine. Uneori “calea dreapta” se poate dovedi inselatoare si sinuoasa si ne poate purta spre cu totul alta destinatie decat cea menita. Problema nu e sa ne gasim drumul, ci sa avem curajul sa-l acceptam, iar daca ne-am indepartat cumva de el, sa ne intoarcem si sa-l cautam. Chiar daca pentru asta va trebui sa ne anulam o particica din viata. In final se va dovedi ca si cautarea face parte din drumul in sine. Ezitarile, greselile, ratacirile, esecurile si ele, la fel.

      Respond to this comment

      • 10/13/2014 | 8:42 pm Permalink

        Draga mea, te citesc cu mare placere, cred ca nu tot ce scrii dar aproape tot.
        Uitasem episodul cu sarit gardul… Ha, ha, e asa de mult de atunci, aveam toate rochitele rupte cu un colt triunghiular de gard!
        Si eu am avut parinti extra, un tata invatator de la care se pare ca am mostenit ceva din darul lui de dascal. La mine o materie predata la clase diferite nu era niciodata la fel, se adapta fata de cei pe care-i aveam in fata mea.
        Mi-amintesc de unii din fostii elevi, nu de toti… De la unii am invatat cite ceva… Mai am si aici serii intregi de fosti strudenti, vin uneori sa- mi zica Bonjour si- mi face placere.
        Tu esti ” une force tranquille”, apara- ti coltul tau de rai sufletesc in care intra familia ta si cei dragi tie. E cel mai i’portant in viata. Continua si fa si scrie ce- ti place. Poate ne revedem vre- odata o sa- ti fac semn cind vin in tara, de fapt vin destul de des dar stau putin. Te imbratisez

        Respond to this comment

        • Marilena

          10/13/2014 | 9:46 pm Permalink

          Am avut mare noroc cu dvs., atunci, in cls. a XII-a. In regimul acela de teroare instituit de domnii directori ati fost o gura de oxigen: tanara, frumoasa, desteapta, cool, de gasca. Planuisem si cu Mihnea, sa ne intalnim, dar si el e tot pe drumuri. Apropos de amintiri… chiar vorbeam cu Dan: mai putin ne amintim performantele dascalilor nostri la catedra, cat invataturile despre viata pe care ni le-au predat. Discutiile “off materie”, ca sa zic asa. De la d-nul Stoitescu, de exemplu, am invatat sa pretuim prieteniile legate in adolescenta, ca ele ne vor ramane pe viata. “Colegii de serviciu si vecinii sa-i tineti la usa”, ne spunea. Ca sa nu mai spun de aforismele d-nului Radulescu, sau de sfaturile lui Mami, d-na Ceaicovschi. Despre bunele maniere, predate la clasa inainte de a deveni best-seller, ale d-nei Marinescu. Si inca, si inca… :)

          Respond to this comment

  3. 10/10/2014 | 2:07 pm Permalink

    Mi-a placut mult acest fragment din cartea ieromonahului Hrisostom Filipescu , “Putine cuvinte, multa iubire” :
    ” Viata este o simfonie cantata cu toate notele gamei, si cu cele de sus si cu cele de jos. Altfel nu ar avea farmec. Nu exista lucru care sa nu se rezolve intr-un fel sau altul . Viata poate fi inteleasa numai privind inapoi, dar se civine traita privind inainte ! Orice rana se va vindeca mai devreme sau mai tarziu. Important este sa o cureti bine, sa o privesti si sa o atingi cu grija. Nu este nevoie sa iti plangi de mila. Dumnezeu nu are nevoie de plangaciosi, ci de curajosi. La sfarsit primesc cununa luptatorii, nu dezertorii. Pana in ultima secunda din ultima zi se pot intampla oricand minuni. Vezi-le ! Crezi in ele! Exista fericire, exista seninatate ! Iubirea este mai dulce decat viata si mai tare decat moartea. Iubirea este un cantec ce multi il canta des, dar nu la toti are acelasi inteles, ritm, tonalitate “

    Respond to this comment

    • Marilena

      10/10/2014 | 3:14 pm Permalink

      E foarte adevărat. Doar că unii interpretează greșit. “Nu există lucru care să nu se rezolve într-un fel sau altul” nu înseamnă să stai cu mâinile încrucișate. Și “Până în ultima secundă din ultima zi se pot întâmpla minuni” nu înseamnă să aștepți să-ți cadă totul din Cer.

      Eu am mai spus, există o formulare care mă scoate din fire: “Are D-zeu grijă”, de care fac exces mai ales cei leneși, indolenți sau lipsiți de vână. D-zeu, cum spui tu, are grijă de cei curajoși, nu de plângăcioși. Pe aceștia din urmă îi cam lasă în plata Lui…

      Respond to this comment

  4. 10/10/2014 | 7:33 am Permalink

    Beau cafeaua si citesc textul tau. Si ma bucur. Si zambesc. Esti o puternica si nu te lasi cu una, cu doua. Eu te admir pentru asta! Citisem undeva ceva ce mi-a placut si reproduc acum din memorie. Nu fugi de furtuna, ci invata sa dansezi in ploaie. Tu ai dansat in ploaie si uite ca vremea frumoasa nu a incetat sa apara.

    Respond to this comment

    • Marilena

      10/10/2014 | 9:18 am Permalink

      Maria, sunt mai degrabă prăpăstioasă, negativistă și înclinată să exagerez, mai totdeauna în rău. Am “încredere” că întotdeauna se poate și mai rău. Mai binele e probabil, mai răul e o certitudine. Dar dacă reușesc să trec mai departe, după un timp îmi dau seama că am exagerat și încep să văd și partea bună a lucrurilor. De cele mai multe ori asta înseamnă că am mai învățat ceva despre mine, despre limitele mele, despre resursele pe care le am. Și treaba asta, cu statul în mijlocul furtunii, uneori se poate traduce prin resemnare. Te lași bântuit de toate temerile, visezi coșmarul până la capăt. E o vorbă, care îmi place foarte mult: “N-a fost niciodată să nu fie cumva”. Cumva bine în toată nenorocirea, cumva rău în tot binele (aparent).

      Respond to this comment

  5. Cancel comment

    Your email address will not be published. Required fields are marked *

    *



    You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>