Marilena Guduleasa

Nu prea ştiu de ce-ţi scriu. Simt că am mare nevoie de o prietenie căreia să-i încredinţez nimicurile ce mi se întâmplă…. Poate că îmi scriu chiar mie. (Antoine de Saint Exupery)

Intelesuri

stare de gratie
Încă nu pot vorbi despre ei doi. Fiindcă nu și-au înțeles rostul, de ce li s-au intersectat viețile, ce-ar fi trebuit să priceapă din încrucișarea de pași care aproape le-a frânt suișul?

Îi revin obsedant în minte tânguirile, cum că ea n-o să uite și n-o să ierte niciodată. N-a uitat și n-a iertat, deși a protestat și și-a lovit sternul cu pumnii. Iar dacă ar fi putut, și-ar fi scos și inima din piept și-ar fi albit-o în deznădejde.

Neînțelesul îi chinuie încă. Nu totul poate fi explicat, asta știu. Dar nu îi ajută.

Așa cum știu și că nu le-ar fi de folos în niciun fel să vorbească despre ei doi, deși tot timpul care s-a scurs de-atunci s-a dovedit a fi neînstare să vindece. Un timp rămas suspendat, scuturându-și clipele în zvâcnete spasmodice.

Au fost momente bune și mai puțin bune. Unele le-au căzut în creștet ca o ploaie de asteroizi scăpați de pe orbită. Altele, ca un ropot răcoros într-o zi de cuptor. Risipite toate.

Fiindcă nu s-a mai legat nimic. Ce-a fost bun, a fost foarte bun. Rău, foarte rău. Cale de mijloc n-a mai existat. Nici împăcare. Între ei ori fiecare cu sine.

Într-un fel monstruos simte că o parte din ea a murit, că poartă în suflet un doliu care îi întunecă simțurile, judecata. Bucuria vieții.

Dar s-a învățat să numească acest doliu nostalgie și să își caute alinarea în vremurile de demult, dintr-o altă existentă poate, când tâmpla încă nu i se zdrobise de cerul care, iată, cât de aproape și cât de dur se dovedise a fi. Un planșeu solid cu aparență de abur, ademenindu-te viclean să te lansezi spre el cu speranța de zbor, pentru a te trânti apoi la pământ umilit și îngenuncheat.

Cuvintele lacrimi ale celor care atât de mult au vrut să plângă și n-au putut. De nerostit, deși singurele care ar putea spăla vini și regrete, izvorând tămăduitor direct din suflet și limpezind tot ce s-a fost tulburat.

Tot ce nu se poate spune sau scrie se poate descifra într-o privire, într-un gest. Într-un oftat sau într-un zâmbet pieziș. Într-un rid săpat peste o noapte lungă în colțul gurii sau în mijlocul frunții.

În toate există un rost. Mai cu seamă în aceste întâmplări fără noimă, care ne aduc aproape, ne împleticesc, ne fac să ne ciocnim sau să ne surpăm unii într-alții ca în niște hăuri. Inevitabil, să ne rănim prinzându-ne din reflex, atavism incontrolabil, cu ghearele de marginile celuilalt. Însângerându-l.

Nu ne putem regenera ramurile rupte în furtuni, în luptă, în marșul forțat printr-o veșnică Vale a Plângerii. Oricât de greu ne-ar fi, trebuie să le lăsăm în urmă și să ne continuăm drumul.

Ne vor fi dați alți lăstari. Ce-a rămas viu în noi va crește și va înmuguri. Va acoperi, înverzind, pustiul.

Încă nu pot vorbi despre ei doi, încă nu. Așa că vor continua să se trăiască unul pe celălalt. Uitând uneori de sine, stare de grație pe care o vor numi iubire și pe care vor învăța să o rostească murmurat, șoptit, până ce vor fi siguri că si-o pot mărturisi. Primi și deveghea, ca pe o taină ce nu trebuie înțeleasă, doar îngăduită și împărtășită. Cuminecătură izbăvitoare. Rost.

Categories
Blog

    Your email address will not be published. Required fields are marked *

    *



    You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>