Prieteni din copilarie

Ziua mea începe invariabil cu un exercițiu de imaginație: caut cel puțin șase lucruri (aparent) imposibile în realizarea cărora să cred cu toată convingerea, în timp ce îmi sorb cafeaua și îmi degust micul dejun. Obiceiul acesta l-am împrumutat de la Alice.

Evident, nu este de ajuns să crezi că se poate, mai trebuie și să îți dorești să se întâmple. Pentru asta trebuie să spui ce vrei cu voce tare. Am învățat șmecheria de la un respectabil domn pe nume Twigley. De fapt, de împlinit, dorințele rostite clar și răspicat se împlinesc doar în Prima Zi de Lună Nouă, după A Doua Duminică Ploioasă, după Ziua de Trei Mai. În restul timpului doar te pregătești, faci liste, alegi, cumpăneşti: ai dreptul doar la șapte și nu le poți irosi. Plus că, musai să te încadrezi în timp, adică exact între mic dejun și prânz, fiindcă “dorințele sunt înșelătoare și greu o scoți la capăt cu ele. Îți dorești cele mai încântătoare lucruri, dar pe urmă vine Ora de Masă și ţi-e foame și-ti dorești Cârnați și Piure de Cartofi” și te păgubeşti singur dintr-un foc de două dorințe. Se cuvine să spun și că pe domnul Twigley l-am cunoscut prin intermediul unei prietene comune, pe numele său Mary: Mary Poppins.

Uneori, însă, se întâmplă ca această minunată și multaşteptată zi să nu își producă niciun efect, și-atunci nici nu mai trebuie să privesc în calendar, este de la sine înțeles că s-a suprapus cu A Doua Zi de Luni din Lună, când se știe că toate lucrurile merg de-a-ndoaselea (cel puțin Mr Turvy, un alt amic de-al celor doi, și-al meu, normal, știe cu prisosință).

Mă rog, nu fac calcule niciodată, las ca lucrurile să se întâmple de la sine. Cunoșteam în copilărie un purceluș fatalist care obișnuia să pună răul mereu înainte: - “Să presupunem că un copac cade peste noi, cum am mai ieși de sub el?” era genul de întrebare pe care i-o punea îngrijorat lui Winnie. - “Hai să presupunem că nu va cădea”, îi răspundea acesta. Porcusorul a rămas și acum la fel de nesigur, încă își mai face griji din nimic. Eu însă l-am ascultat pe dragul de Pooh, iar îndemnul lui mă motivează încă: - “Promite-mi că îți vei aminti întotdeauna asta: Tu ești mai curajos decât crezi, mai puternic decât pari și mai deștept decât îți imaginezi”.

Tot ce îmi amintesc este că El credea asta despre mine și ce sentiment minunat să știi că cineva te vede astfel, nu?

Chiar dacă… Chiar dacă sunt în jurul meu oameni care ȘTIU despre ei că sunt deștepți și puternici, CEI mai deștepți și CEI mai puternici, pe mine, una, mă înduioșează mai degrabă încrederea, pe care o simt sinceră și poate un pic temătoare, în vocea închipuită a unui ursuleț de pluş,care încerca să-și țină curajul – lui, prietenilor lui, mie.

Alunec într-un soi de mizantropie, deși încă nu am devenit ursuză. Mă surprind incleştându-mi mâinile de marginea mesei la care ne-am adunat să luăm prânzul, ca să nu mă înalț până în tavan, plutind caraghios upside down, singura poziție din care mi-aș mai putea înțelege, oarecum, comesenii și conversațiile lor lipsite de sens. Am momentele mele de panică, gândindu-mă că în ultima vreme zilele de luni, a doua zi de luni a fiecărei luni, parcă s-au îndesit, deși n-ar avea nicio noimă să fie așa.

Mi-aș dori Vizuina de la marginea Comitatului, cea croită feng shui, ca un bostan îngropat ¾ în pământ, în care să stau inchisă câtu-i iarna de lungă și să nu fiu nevoită să fac drumuri mai anevoioase decât până în propria-mi cămară, de unde să mă întorc cu o mână de poame uscate și o butelcuță de cidru. Să îmi trosnească un butuc de fag în sobă iar eu să moțăi cu o carte pe piept, că doar nu mă fugăreşte nimeni să o termin, o pot aromi puțintel înainte să-ntorc ultima pagină.

Ar fi grozavă și o Căsuța de Turtă Dulce, cu ferestre de zahăr, la ușa căreia să-mi bată copilașii rătăciți, pe care să-i primesc, să-i poftesc la un pahar de lapte căldicel și-o poveste inventată de mine, și pe care să-i conduc apoi la marginea pădurii, de unde să stie sa se întoarcă singuri acasă.

Ce frumos ar fi să pot reveni la vremurile în care cei mai buni prieteni ai mei, care îmi țineau tovărășie, mă însoțeau tot timpul, nu mă lăsau niciodată singură, nu era musai să fie persoane în carne și oase, erau personaje. Și dacă erau rele, răzbunătoare, violente, dacă te enervau, dacă voiai să le dai o lecție sau pur și simplu să te dezici de ele, era suficient să întorci foaia. Ori, dacă te supărau rău de tot, chiar să închizi cartea.

Vreau vremurile acelea înapoi. Îmi doresc timp pentru… nimicuri. Nimicurile acelea care, mici și neînsemnate fiind, ocupă cel mai mult loc în inima cuiva. Se cuibăresc și o încălzesc.

Din păcate, cum obișnuia să spună Winnie al meu: “Nu poți sta în colțul tău de pădure așteptând să vină ceilalți la tine. Trebuie să mergi și tu la ei uneori…”