Simplu
Sunt lucruri de care mi-aș dori să mă las convinsă, renunțând la încăpățânarea mea, reproșată de prea multe ori cât să nu devin și eu foarte conștientă de ea.
Îmi dau seama că lumea din jur nu se poate supune în totalitate modului în care gândesc și acționez eu, că nu-i pot înregimenta, instrui și comanda nici măcar pe cei apropiați mie, să mărșăluiască după cum le ordon.
Realizez, pe măsura trecerii timpului, că până și mie mi-e tot mai greu să fiu mereu în fruntea plutonului, bătând pasul de defilare cu bastonul de mareșal în raniță, așteptându-mă să fiu primită cu urale la capătul drumului și decorată.
Ceea ce cred
Nu suntem vinovati de ceea ce facem
Nu degeaba se spune că o carte e ca o ușă care ți se deschide: spre o altă lume, o viață nouă, sau chiar spre o altă carte.
Așa cum cunoști oamenii prin oameni, la fel cărțile te împrietenesc cu alte cărți.
Citind “Dragostea cea veche…”, o carte pe care n-aș vrea s-o povestesc sau s-o transcriu aici cuvânt cu cuvânt, dar care presimt că-mi va fi sursa multor postări de-acum înainte, am aflat despre un scriitor ungur, Sandor Marai, și nuvela sa, Moștenirea lui Esther.
Marai spune povestea lui Esther și a primei sale iubiri, Lajos. Cum Lajos a trădat dragostea Estherei și s-a căsătorit cu sora
Barbatilor le plac femeile prostute?
Esența feminității, zic unii, constă în vulnerabilitate. Ce bărbat și-ar dori lângă el (în tot locul, inclusiv în pat) un jandarm? Nu că aș avea ceva cu jandarmii, dar ordinea publică stradală și cea din dormitor sunt două lucruri complet diferite. Chiar cu cătușe de blăniță și centiron pe post de portjartier, biciul trebuie să mângâie, nu să plesnească iar comenzile trebuie date suav ca să-și atingă scopul. Un bobârnac inofensiv anulează efectul unui blister întreg de pilule albastre, dacă este aplicat în locul care nu trebuie.
Bărbaților le plac femeile prostuțe. Chiar și intelectualilor, fiindcă, nu-i așa, “dânsa” nu știe carte. Femeile prostuțe sunt vulnerabile prin
Martiri fara cauza
Îmi spune tot mereu că regretă. De când o știu, e ca o placă stricată, ca un disc de vinil zgâriat, pe care acul sare și revine la aceeași replică: “regret că…”, “regret că…”, “regret că…”
Dacă zgâlțâi un pic platanul afli că tot alții sunt vinovați fiindcă nu are viața pe care și-ar fi dorit-o și pe care ar fi meritat-o. Afli că e o victimă, un miel sacrificat ca să se indestuleze alții la masa de Paște, o crucificată pentru ca alții să fie scutiți de suferință. Că ei nici măcar nu-i sunt recunoscători și că nu o apreciază.
În ciuda revoltei care
Iubirea-i lupta grea
Nu i-am înțeles niciodată pe cei care renunță din start. Se autodemotiveaza spunându-și, ba că nu merită, ba că n-au nicio șansă, înainte de a încerca. Să fii temător nu e o trăsătură de caracter, motivația de genul “așa sunt eu” e doar un paravan pentru delăsare.
Să îndrăznești e o chestiune de educație, iar mie recunosc că mi s-a repetat din copilărie atât de des “nu există nu pot, există nu vreau”, până când mi s-a mai format o circumvoluțiune pe creier. Una responsabilă cu temeritatea, cu curajul.
Am îndrăznit să fac schimbări majore în viața mea profesională, “civilă”, să trag linie și să o iau de la capăt de câte ori a fost nevoie. De câte ori drumul
Curajul marturisirii
Am auzit multe poveşti de dragoste neîmplinită, din pricină că cei în cauză n-au avut curajul mărturisirii. Au iubit în taină, au suferit în tăcere, au purtat cu ei, uneori vieţi de-a rândul, regretul şi căinţa pentru ce-ar fi putut să fie şi n-a fost.
În unele cazuri vindecarea a venit, îndrăgostitul fără speranţă şi îndrăzneală a văzut cum, cel cândva ridicat pe un piedestal, şi-a dat şi el măsura condiţiei lui de biet muritor supus greşelilor şi uzurii timpului. În altele, doar fiindcă drumurile li s-au despărţit, iar ei n-au mai avut ocazia de a afla nimic unul despre celălalt, au rămas cu imaginea
Recent Comments