Kate Morton, Fiica ceasornicarului
„Pe piatra de mormânt, sub nume, scria cu litere mai mici: „Aici zace cel ce a căutat adevărul și lumina și a văzut frumosul pretutindeni. 1840 – 1881”. Așa cum făcea întotdeauna, Leonard s-a pomenit privind liniuța dintre ani. Semnul acela năpădit de mușchi cuprindea întreaga viață a unui om: copilăria, iubirile, pierderile și temerile sale, reduse la o singura linie scrijelita pe o lespede de piatră, într-un cimitir liniștit de la capătul unei poteci dintr-un sat.” – Kate Morton, Fiica ceasornicarului
Încă de la primele pagini mi-a fost clar sub influența căror scriitori și-a format KM stilul. Epoca, personajele și poveștile lor de viață, destinele împletite dincolo
Ce mai citim iarna asta?
Memoria întunecată. Sacul fără fund întemnițat în cea mai ascunsă dependință a subconștientului. Dacă n-ar exista visele, premonițiile, sentimentul de deja vu care ne stăpânește uneori, în cele mai stranii momente ale stărilor noastre de veghe, aproape că n-am crede că e posibil ca ea să existe. Și totuși nimic nu se pierde, totul rămâne înscris, scrijelit, amprentat în creierul nostru care, ca un burete, reține tot: imagini, sunete, senzații. Cât de departe poate merge înapoi această memorie, ar fi interesat de știut. Câte vieți dinapoia celei pe care o trăim în prezent?
Imbecilitate tranzitorie sau limerence?
Cel de-al doilea termen sună mai bine, dar nefiind
Ce-i mai bine pentru copil
E clar, clar, clar ca lumina zilei că un copil se naște din doi părinți și nu poate fi despărțit de niciunul dintre ei decât prin moarte. Și chiar și-așa, va continua să-i poarte spiritul, sângele, memoria.
Clar că un copil nu aparține de drept nimănui, chiar dacă legătura cu mama e mai specială, are un avans de nouă luni și e de netăgăduit că se simte altfel.
Sigur că orice tată își iubește copilul, dacă e întreg la minte și la suflet, o dragoste externalizata, ex-corporae, poate mai cerebrală și mai asumată chiar decât a mamei, care, și ea, dacă nu-i vătămată nici la cap și nici la
Recent Comments