Cinci feluri de Eve
Diva
Ai ajuns la o vârstă frumoasă. Ai depășit cu grație toate crizele: de pubertate, de adolescență, de emancipare, de pierdere și de regăsire, de 30, de 40, de peri- și pre-menopauză. Ai un confort, ești stabilă, capra ți-i sătulă, pe varză n-o paște nicio amenințare. Ești relaxată și zen. În plus, arăți de toți banii pe care i-ai investit în tine, de când te-ai decis că singurul lucru care merită cultivat pe lumea asta e Eul. Și recolta e mănoasă, că nu depinde de fronturile atmosferice. Ești mândră de tine, atât de mândră că ai vrea să te expozezi cât mai mult. Ești atât de
Pune mana si-nvata!
Am urmărit nu demult o emisiune TV pe eterna temă a școlii românești, între ridicol și sublim, în care invitatele (femei și mame) nu reușeau să cadă de acord ce fel de reformă ar aplica sistemului, în situația ipotetică și destul de improbabilă că ar fi devenit în viitorul apropiat ministru al educației. (Spun “destul de” fiindcă este evident pentru toată lumea, sper și cred, că România este țara tuturor posibilităților din punctul acesta de vedere).
Una dintre ele pleda pentru un învățământ de masă. Cealaltă, pentru elite.
Prima considera că școala trebuie să fie accesibilă tuturor.
Cealaltă, că nu toți trebuie să ne îngropăm sub
Mare-i gradina ta, Mark!
În copilăria mea purta un nume: odihnă activă.
Stai ce-ai sta, dar nu cu mâinile încrucișate. Înșiră mărgărite, împletește cu iglița, coase ceva, citește o carte. Orice nu-ți solicită mușchii, tot leneveală se cheamă, dar fă-o să fie vie, nu catatonică.
Dacă nu-ți vine chiar nimic în minte și te plictisești crunt, prinde-te, pardon, cu mâinile de fund și sări. În sus.
Tot un fel de odihnă activă este acum și orbecăitul pe net. Sunt zile în care dai peste oameni faini, citești articole bine întoarse din condei, îți răsar, din click în click, dinainte, tips-uri deștepte. Și mai sunt și zile, în care înțelegi
Daca ar fi “altfel”, l-ai mai iubi la fel?
Sâmbătă noaptea, în timp ce Neymar înscria în minutul 90 al finalei Champions League (datele le-am luat de pe net, cu o singură ureche auzeam Messi, Messi, ceea ce mi-a lăsat impresia total greșită că el ar fi fost marcatorul celui de-al doilea gol), citeam, fără să mă pot opri, “Oscar și Tanti Roz”. Legătura dintre meci și ora înaintată de lectură este aproximativ aceeași ca cea dintre matusalemicul personaj, a cărei vârstă din 13 cifre inutil să ne fie devoalată (oricum n-am putea s-o reținem), și Teroarea din Languedoc, luptătoarea de wrestling. Tovarășa mea de discuții nocturne (da, sunt o pasăre de noapte) chiar m-a întrebat dacă
Barbatilor le plac femeile prostute?
Esența feminității, zic unii, constă în vulnerabilitate. Ce bărbat și-ar dori lângă el (în tot locul, inclusiv în pat) un jandarm? Nu că aș avea ceva cu jandarmii, dar ordinea publică stradală și cea din dormitor sunt două lucruri complet diferite. Chiar cu cătușe de blăniță și centiron pe post de portjartier, biciul trebuie să mângâie, nu să plesnească iar comenzile trebuie date suav ca să-și atingă scopul. Un bobârnac inofensiv anulează efectul unui blister întreg de pilule albastre, dacă este aplicat în locul care nu trebuie.
Bărbaților le plac femeile prostuțe. Chiar și intelectualilor, fiindcă, nu-i așa, “dânsa” nu știe carte. Femeile prostuțe sunt vulnerabile prin
Toscanini
Nu-mi place să aștept. Uneori întârzii intenționat, doar ca să pot urmări de departe, de la distanță, micul ritual de răbdare al celuilalt. Eu, răbdare n-am. Mă plimb în sus și-n jos. Privesc la ceas. La oameni. Număr în gând tot ce poate fi cuantificat: tramvaie, autoturisme cu număr cu soț, fără soț, băieți și fete. Uluci de gard. Câini cu lesă și câini vagabonzi.
Aștept și-mi trec prin gând diverse. Un capăt al străzii dă fix în pronaosul bisericii din cartier, o construcție ciudată, cu o cupolă în mai multe ape.
Un ditamai
Luchi
Nu mă duceam niciodată la bibliotecă să caut o carte. Mă duceam să descopăr cărți.
Acum nu mai știu cum se procedează, probabil totul e informatizat. Poate că nici nu mai trebuie să cauți printre sute de volume, zeci de rafturi șubrede, să inhalezi praful înecăcios care te face să tușești pe înfundate, să calci cu băgare de seamă să nu scârțâie parchetul, să nu te șșș-ie ori să nu se uite la tine cu reproș, peste rama ochelarilor, vreun căutător de comori ca și tine, doar mult mai vârstnic și mai impozant, pe care-l bănuiești coborât direct de la vreo catedră de literatură.
Nici nu știu
Citesc si ma minunez
Știu povești spumoase. Povești cu tâlc. Povești moralizatoare. Triste. Comice. Absurde.
Povești de viață, dar nu din viața mea. A altora. Văzute, auzite, bănuite.
N-am să le scriu niciodată, poate doar pentru mine. N-am să le pot publica niciunde, nici măcar cu numele protagoniștilor schimbate. Nici măcar cosmetizate. Cu siguranță, nu în forma în care cei care le-au trăit de-adevărat s-ar putea recunoaște. Nici măcar dacă aș ști că s-ar simți maguliți, ușurați, răzbunați sau amuzați să descopere că le-am arhivat în mai lungile sau mai fast forward perioadele în care ne-am petrecut pe lumea asta.
Sunt conștientă de puterea de manipulare a cuvintelor. Poți chiar să
It’s free and always will be
Even if you come home late and I’m already asleep, just whisper in my ear one little thought you had today. Because I love the way you look at the world. And I’m so happy I get to be next to you and look at the world through your eyes. – (Her)
Există, neîndoios, și o parte bună a relațiilor virtuale.
Să zicem că îți poți expune latura care consideri tu că te definește în acel moment. Sigur, nu suntem doar lumină, zâmbete, evenimente fericite și poze reușite. Poate că în majoritatea timpului de-abia ne târâm leșul, murim de silă, plecăm doar ca să avem
All alone
O migrenă nu-i migrenă fără fotofobie. Depresia, fără alcool. Și o criză sufletească, fără singurătate.
Dacă nu reușesc să mă abțin până apune cu totul soarele, măcar îmi trag o pătură peste cap. Pădurea (sau ce-o mai fi rămas din ea) e la doi pași de casă, dar în casă, între patru pereți cu ferestrele blocate și ușile baricadate, sentimentul de siguranță se instalează mult mai rapid decât în aer liber.
O fi orgoliu, o fi ambiție, încăpățânare, dar nu-mi place, nu suport să mă lamentez în fața nimănui. Nu înseamnă că n-am făcut-o vreodată, dar sentimentul copleșitor de fiasco, de nereușită care i-a urmat, a acoperit drama
Recent Comments