1, 2, 3…

Am incercat sa localizez cu precizie momentul in care am incetat sa mai planific totul cu strictete.
Stiti, planurile acelea cincinale, de care eram terorizati pe vremuri, fiindca trebuiau indeplinite si raportate in… doi ani?
Pe mine nu ma speriau, mi se parea normal sa stiu exact unde voi fi peste zece ani, cat de importanta, cat de obligatoriu fericita, cati copii imi vor atarna de fuste si cate diplome voi avea stivuite in sertar.
Croiam la ele relaxata, fiindca imi dadeam, cu larghete, termene laxe, indepartate: 10, 20, 30…
Totul era asternut pe hartie de cea mai buna calitate, scris, rescris si transcris, pana ce arata perfect, unitate indisolubila intre forma si continut, intriga palpitanta si deznodamant fericit, happy end triumfator sau “va urma” promitator, dupa caz, dupa cum dadea mai bine, dupa dispozitia de moment.
In indispozitiile de moment, planurilor li se organizau funeralii rapide, total lipsite de respect si consideratie si erau zvarlite la cos. Urmau altele, schitate dupa aceleasi repere (10, 20, 30…) si istoria se repeta, ca o moara stricata, care macina in gol.
O vreme am fost atat de ocupata incat m-am descurcat din mers, mai trisand, mai ocolind, mai sarind peste, construind fara nicio noima arhitectonica un edificiu al carui unic merit, as putea spune chiar triumf, era acela ca sta in picioare.
Ai fi putut face, eventual, planul dupa constructie si nu constructia dupa plan si dealtfel nu cred ca s-ar fi gasit un arhitect atat de nebun incat sa incerce. Turnul din Pisa s-a inclinat treptat, n-a fost construit asa. Venetia la fel, a fost candva dry and clean, nimeni n-a proiectat-o dintru inceput sub ape.
Cred ca orice iese din tipar, o face fiindca de fapt n-a existat niciun tipar si oricat de original ar fi considerat modelul, se vor gasi cu greu amatori sa-l incerce.
Una peste alta, mai stramb, mai inestetic, mai reusit cate un cat, altul suprapus doar ca sa destabilizeze, mai o proptea, mai o schela, lipsa planului a inceput sa devina o problema. Sa darami din temelii nu se mai putea. Ar fi fost imoral si periculos pentru gura-casca adunati sa se mire.
Sa te opresti din construit, alta idee proasta.
Iar muncitorii si-au aruncat uneltele de pamant si te-au lasat, cu stima binecunoscuta a palmasilor pentru to’arasul inginer, sa te speli pe cap cu zgarie-norul tau, la drumul jumatate intre cer si pamant.
Va sfatuiesc sa luati distanta, voi, cei care ma priviti muti si nu intelegeti. Nu-i tocmai indicat sa stati sub cornisa, in orice moment o tigla ar putea sa o ia la vale si sa va cada drept in cap. Sau as putea sa alunec chiar eu si sa trag dupa mine o ploaie sfaramata de caramizi si mortar.
Nu va incredeti in aripile din pene si ceara, sunt doar o cochetarie, incerc sa fac impresie. Daca tot nu mi-au crescut cele de vultur… Ce copilarie, in fond, “aripi de vultur”. “Scoateti-mi din plamani pe vultur/ am sa-l duc in spinare sa-l ingrop la varf de munte”…
Ma simt acum un Icar decazut, totusi Icar si cred ca important e sa urc si sa asez, peste tot si peste toate, acoperisul, sau poate cupola, sau, cine stie, poate un turnulet. Un turn cu ceas, cu figurine care se rotesc. …Un cuc?
Vedeti, asta e frumusetea, atunci cand nu ai planuri. Cand nu ti le impune nimeni. Cand nu ti le impui chiar tu, cu tot cu deadline-urile aferente.
De la fiecare cifra am mai taiat un zero. Zero e zero, nu are valoare, nu inseamna nimic.
Numaratoarea aceasta simplificata, e complet lipsita de aroganta, e candida si copilareasca..
Si ce daca, in cele din urma, voi incheia una dintre cele mai naive opere de arta, cata vreme ramane, totusi, o forma de manifestare artistica, recunoscuta in toata lumea, arta naiva a unui artist nativ naiv?
Sau si mai bine, n-am sa o acopar cu nimic, va parea neterminata, doar va parea si nimeni nu va sti ca eu m-am transformat in schela.
“O schela indragostita de tainicul zenit”.
O schela inaltandu-se si crescand odata cu blocul de metal, granit si sticla, milimetru cu milimetru, secunda de secunda.

1, 2, 3…
Cate trepte?
Cate dimineti. Cate inserari. Cate sfarsituri. Cate inceputuri. Cate vieti. Cati “eu” si cati “noi”.

Nu stiu sa spun nimic despre mine, nici “de ce” si nici “daca”. Si am oroare de generalizari.
Mi se pare absurd si penibil sa spun “n-as fi in stare niciodata”, sau “nu-i inteleg pe cei care”…
Imi dau seama ca dintre miile de situatii de viata posibile si probabile, am traversat si eu una, doua, trei… si habar n-am ce-ar fi trebuit sa inteleg din ele.
Oscilez intre “Ziua cartitei” si “Die another day”.
Ba ma intorc de un milion de ori pentru a reface pasii, mereu aceiasi, sa vad daca pot surprinde fractiunea de secunda in care am pierdut controlul, ba ma hotarasc brusc sa aman reconstituirea, sa renunt pe moment la ea, pentru a incerca o varianta posibil noua. Si ma trezesc pe acelasi traseu, ca un hamster ratacit intr-un labirint construit pentru el, sa-l distreze, in fond sa-i consume energia si sa-l tina ocupat.
Fiindca nu stiu altfel. Nu stiu sa imi luminez adancimile sufletesti, ca sa vad in ele un om admirabil, eu imi fortez vederea si printre stelele verzi mai prind cate o urma vaga dintr-un destin lasat la voia intamplarii.
Simt nevoia sa simplific, sa reduc, sa ma reintorc la axioma drumului cel mai scurt intre doua puncte, sa numar pe indelete, intorcand fiecare cifra pe toate partile si patrunzandu-i sensul. Sa imi amintesc aritmetica elementara, inainte de a trece la matematici pline de superioritate.
Hai sa spunem, pentru inceput: “Unu”…
Si sa ne inchipuim unici, de neinlocuit, vestitori deschizand larg drumul atat de asteptatului, de doritului “Doi”.

Marilena Guduleasa on Dec 19, 2010