Marilena Guduleasa

Nu prea ştiu de ce-ţi scriu. Simt că am mare nevoie de o prietenie căreia să-i încredinţez nimicurile ce mi se întâmplă…. Poate că îmi scriu chiar mie. (Antoine de Saint Exupery)

Stapani ai contrariilor

reflexie lacAm scris timp de aproape patru ani un blog la care n-am avut decât vagi drepturi de administrator. Comentariile nu erau moderate, intrau de-a valma şi tot ce puteam eu să fac era să le şterg pe cele care mă agasau, nu erau la subiect, încercau sub o formă sau alta o reclamă gratuită, ori aveau un potenţial agresiv faţă de ceilalţi cititori care comentau. Pe cele care mă criticau, pe bună dreptate sau nu, nu le ştergeam niciodată.
Mai ales în perioada de pionierat, când mi se părea că mi-ar fi util să plec urechea şi să casc ochii la ce zice lumea, să-mi adaptez scrisul cerinţelor “pieţei” (că doar nimeni nu se apucă să scrie un blog pentru el însuşi, fără nici cea mai vagă dorinţă de audienţă, de notorietate, de succes măsurat în afişări, vizite, citiri, şamd), am încercat toate formele de exprimare: am scris confesional, liric, ludic, ironic, sarcastic, chiar şi povestiri scurte, ficţiune, am comentat şi pe marginea unor subiecte mondene. Numai politică n-am făcut. Totul ca să fiu cunoscută şi citită.
Mi-am asumat expunerea, gândindu-mă că n-am nimic de ascuns. Mi-am folosit propriul meu nume, fiindcă nu mi-a trecut prin minte că unii ar putea considera genul ăsta de activitate extracurriculară ca fiind ruşinos, şi oricum nu mi-ar fi păsat de ei, considerand că fac parte dintre cei care nu citesc niciodată mai mult decât etichetele de pe borcanele de zacuscă şi din pricina asta nu recunosc nici frumuseţea, nici utilitatea lecturii.

Am auzit în ultimii ani, de la cei scăpaţi din gulagul internetului în viața (mea) reală, multe remarci de genul: nu eşti deloc aşa cum scrii. Sau: articolul “cutare” nu te reprezintă. De cele mai multe ori m-am simţit prost, ca şi cum aş fi fost acuzată de cabotinism, alteori am simţit muşcătura îndoielii, că poate n-ar fi trebuit să mă apuc de-o treaba care, uite, nu se ridică la înălţimea aşteptărilor, fie ea şi până la genunchiul unui blog personal.
Mi-a venit să mă las de multe ori, am revenit însă hotărâtă să mai adaug un plus de autenticitate, un strop în plus de “mine”, să las să mai cadă un văl, convinsă că fără curajul de a te arăta în scris aşa cum eşti, nu doar dincolo de grija cu care îţi alegi vorbele născătoare de lumi şi de realităţi, dar dincolo de toate frânele psihice, de toate temerile de a nu te vulnerabiliza încă şi mai mult, de a nu te expune inconştient unor primejdii încă neclare, imposibil de previzionat, n-ar mai avea niciun rost să-ţi pierzi timpul.
Nu se întâmplă aşa doar cu scrisul, în general aşa se întâmplă, să credem că ne putem cunoaşte cu adevărat unii pe alţii şi să ne croim aşteptările în funcţie de ceea ce ne închipuim noi că celălalt, ceilalţi, ar fi în măsură să ne ofere.
Nimeni nu ni se arată aşa cum este, ci aşa cum l-am vrea noi să fie. Putem să vedem un gigant într-un pigmeu, un Adonis într-un maimuţoi, un faun într-un măgar, ca în Visul unei nopţi de vară. Toţi am constatat pe pielea noastră tăbăcită de decepţii că nu poţi cunoaşte omul nici după ce mănânci cu el doi saci de sare. Cine încă n-a ajuns la concluzia asta, înseamnă că mai are timp, să aştepte!
Totul, dar absolut totul se situează la nivel de percepţie personală. Dacă iubesc un om, dacă sunt îndrăgostită de el, dacă mă leagă de el o alchimie specială, mintea mea va refuză să-i înţeleagă defectele, răutăţile, urâţeniile, slăbiciunile. Îl voi iubi necondiţionat de… realitate.
Dacă percepţia mea e una negativă, iraţională, bazată pe instinct, pe intuiţie, pe un nu ştiu ce care îmi activează scuturile de autoapărare, faptul că persoana aceea are şi părţi bune, indiscutabile, nu va cântări nici cât o ceapă degerată în ochii mei.
Degeaba ne spunem că lucrurile nu sunt împărţite în alb şi negru, oamenii în buni şi răi, că există tonuri intermediare. Teoria-i una şi practica-i alta.
Nu cunoaştem cu adevărat decât ceea ce oamenii sunt dispuşi să ne lase să cunoaştem. Pentru acele felii de sinceritate trebuie să le fim recunoscători, să le mulţumim, în loc să le reproşăm ceea ce ţin ascuns, sau poate nu neapărat ascuns, ci ferit de ochii noştri. Ochi ai minţii, ai sufletului, ţin să subliniez.
Există pentru fiecare dintre noi un teritoriu pe care-l păzim cu cerbicie şi pe care ni-l revendicăm absolut. Îl considerăm un drept inalienabil: dreptul la intimitate, dreptul de a ne retrage pentru a ne consola, a ne linge rănile, a ne consuma dramele. Un teritoriu care să ne aparţină doar nouă şi nimănui altcuiva să nu-i fie permis să intre, cu bocancii, cu tocurile cui, desculţ, nu importă.
În scris e la fel, indiferent că e vorba despre un roman autobiografic, un jurnal online, un articol sau un amărât de blog. Întotdeauna dai ceva din tine, dacă nu direct, fiindcă nu ai curajul poate să te despoi pentru a fi cercetat cu aparatul de raze X, măcar printre rânduri.
Orice gând împărtăşit este scos cu caznă, cu teamă, cu reţinere din adâncul acelui teritoriu. Odată eliberat el nu mai poate fi recuperat, nu mai poate fi luat înapoi, aşa cum un fluture prins în căuşul palmei nu mai poate plana, fiindcă praful special de pe aripile lui fragile rămâne lipit de epiderma celui care i-a reţinut pentru o frântură infimă de timp zborul.
Spaţiul meu intim se îngustează, cu fiecare mărturisire, cu fiecare confesiune. Măcar de-aş fi crezută, măcar de-aş fi înţeleasă.
Te zbaţi să creşti, te amesteci în mulţime cu gândul, cu speranţa că vei reuşi să te demarci şi să te remarci. Ştii sau măcar te legeni în iluzia că ai un destin de îndeplinit, o misiune, un rost măcar. Şi te risipeşti, în loc să te aduni. Te faci din ce în ce mai mic. Te împuţinezi.
“Rareori se întâmplă să nu aibă dreptate cel ce scoate la iveală păcătoşenia din fapta bună”, spunea Thomas Mann.
Oamenii sunt stăpânii contrariilor. Au aure şi au şi umbre, generozitate şi iubire de sine, neputinţa de a zbura şi privilegiul de a se târî.
Să nu ne închipuim că ne diferenţiază prea mult unii de alţii ceea ce suntem şi ceea ce putem înfăptui. Doar ceea ce ne propunem şi avem cutezanţa de a încerca.

Categories
Blog

    12 comments already | Leave your own comment

  1. 6/19/2014 | 4:36 am Permalink

    Si mie mi-e dor de toate textele vechi.M-as simti mai in “siguranta” daca as sti ca oricand pot sa le accesez.
    Cat despre ce ne oferi acum.Astept cu nerabdare fiecare “strop in plus” de …tine.Este un loc in care imi place sa imi beau cafeaua si sa ii regasesc pe prietenii tai.

    Respond to this comment

    • Marilena

      6/19/2014 | 8:31 am Permalink

      Buna dimineata, Marga!
      Sa ne bem, atunci, cafeaua impreuna, imi face mare placere! :)
      Cat despre textele vechi, am sa vi le inapoiez, promit!
      O zi minunata! :)

      Respond to this comment

  2. 6/18/2014 | 5:54 pm Permalink

    Nu mai retin exact cine a pomenit prima oara de filtru personal, dar da, cernem informatia/ pe celalalt/ intamplarile vietii, etc prin el. Asta adauga acea nota de unicitate – asta-i partea buna – despre cea mai putin buna, in alt episod :)
    De aceea cred ca, ceea ce ne spun ceilalti nu ar trebui luat foarte personal. Depinde evident si de cine spune – caci sunt cei ce ne cunosc in toate ipostazele si da, cel putin in cazul meu, parerea lor conteaza – chiar daca fac doar cum ma taie capul :)
    Ca vorbeam de ipostaze, imi pare evident ca cineva este si asa cum scrie, dar nu numai asa. Cat reusim noi sa vedem cu ochii mintii si ai sufletului, printre randuri si-n adancul lor e deja alta poveste :)

    Respond to this comment

    • Marilena

      6/18/2014 | 9:04 pm Permalink

      Lotus, cineva mi-a spus odata (si-mi pare rau ca n-am retinut cine) ca i-ar placea sa-i scriu biografia.
      Mie mi-ar placea ca tu sa-mi spui candva povestea, asa cum ai citit-o… printre randuri. :)

      Respond to this comment

      • 6/18/2014 | 9:11 pm Permalink

        Eu imi amintesc ca n-a fost doar o singura persoana, dar s-ar putea ca amintirea asta sa fie doar un joc al imaginatiei mele :)
        Eu zic sa-ti traiesti, descoperi, asterni in litera propria poveste. Si apoi cand vom avea 102 ani- om vedea, poate s-o naste inca o poveste pe marginea povestii – la gura sobei sau altundeva – :)

        Respond to this comment

  3. 6/18/2014 | 5:24 pm Permalink

    Mari, te cunosc de atatia ani si stiu ca ceea ce ai scris nu e o ,,perdea de fum” pentru a ascunde ceea ce simti. Nu vad nimic fals aici, esti chiar TU.
    Te felicit, scrie la fel de bine iar daca lumea va citi inseamna ca e OK.

    Te pup si iti doresc o zi frumoasa.

    Respond to this comment

    • Marilena

      6/18/2014 | 5:33 pm Permalink

      J, asta-i cel mai frumos compliment, ever!
      Poate nici n-ar trebui sa plecam urechea decat la cei care ne cunosc, ne iubesc si ne pretuiesc. Dar pe ei ii banuim ca sunt subiectivi…
      Si totusi prefer, in ceea ce te priveste, sa cred ca distanta (fizica) dintre noi iti da o perspectiva corecta. (Coroborata, evident, cu o cunoastere foarte exacta a istoriei personale).
      In concluzie: te ascult, te cred si… te moderez! :)
      Multam fain (cum spun ardelenii)! :)

      Respond to this comment

  4. 6/18/2014 | 4:43 pm Permalink

    Marilena, in sfarsit ai dezlegat o dilema privitoare la noul tau blog. Inteleg ca aici esti doar tu stapana lui si, ca atare, e cel mai bine asa.
    Adevarul adevarat, dupa parerea mea, este ca, de indata ce incepi sa te prezinti celor ce ajung aici, fie ca te stiu deja, fie ca abia acum te descopera, intr-o forma grafica deosebita, perfect armonioasa cu tine, dorinta de a reveni este cat se poate de reala si adevarata.
    Personal sunt o fana a scrisului tau, chiar daca imi scapa uneori o postare noua.
    Cat priveste propria destainuire, odata declansata aceasta fateta a cunoasterii, mereu se vor dori noi si noi marturisiri.
    Si, da, suntem diferiti prin visele nostre, prin ceea ce nazuim si, din pacate, arareori infaptuim. Unii dintre noi.

    Respond to this comment

    • Marilena

      6/18/2014 | 5:00 pm Permalink

      Lumi, dupa un nr. de ani si dupa zeci de postari, cei care vin si citesc au posibilitatea de a te recompune ca pe un puzzle, si depinde foarte tare de intelegerea si de bunavointa fiecaruia ce imagine iti “ataseaza”: printesa in bocanci sau rebela cu tiara, zana calare pe matura sau vrajitoare in tutu.
      Inutil sa mai intervii sa asezi piesele la locul lor, ca nu stii daca persoana respectiva va mai reveni vreodata, sa asculte si varianta ta unplugged.
      Nu-ti mai ramane decat sa te straduiesti ca data viitoare sa le dai mai multe indicii despre cum ar trebui sa te recunoasca, atunci cand te vor intalni pe strada.
      :)

      Respond to this comment

  5. 6/18/2014 | 3:10 pm Permalink

    Draga Marilena

    Ti-am citit fiecare text cu mare interes, asteptam de fiecare data sa mai postezi ceva nou,deoarece sunt indragostita de scrsiul tau, de modul in care intelegi lumea, nuantele, relatiile si felul in care le explici, expui sau povestesti. Nu stiu ce s-a intamplat cu textele de pe blogul Tango, deoarece eu le reciteam adesea, cand treceam printr-o sitatie mai deosebita sau cand simteam nevoia unei analize. Daca le putem gasi undeva ar fi minunat! Sper sa regasim aici, pe blogul tau acelasi prieten ce ne-ai fost de cand te-am intalnit virtual :)

    Respond to this comment

    • Marilena

      6/18/2014 | 3:22 pm Permalink

      Roxana, pot reaseza oricand in paginile acestui blog nou toate “batranele” texte publicate pe Tango. Am vrut, daca-i bal, bal sa fie, sa vin cu ceva nou (chiar daca de stilul in care scriu nu ma pot dezbara, macar sa nu ma repet).
      Am sa ma gandesc cum si in ce forma si am sa le aduc aici pe toate, pe rand.
      Multumesc! :)

      Respond to this comment

  6. Your email address will not be published. Required fields are marked *

    *



    You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>