Stapani ai contrariilor

Am scris timp de aproape patru ani un blog la care n-am avut decât vagi drepturi de administrator. Comentariile nu erau moderate, intrau de-a valma şi tot ce puteam eu să fac era să le şterg pe cele care mă agasau, nu erau la subiect, încercau sub o formă sau alta o reclamă gratuită, ori aveau un potenţial agresiv faţă de ceilalţi cititori care comentau. Pe cele care mă criticau, pe bună dreptate sau nu, nu le ştergeam niciodată.
Mai ales în perioada de pionierat, când mi se părea că mi-ar fi util să plec urechea şi să casc ochii la ce zice lumea, să-mi adaptez scrisul cerinţelor “pieţei” (că doar nimeni nu se apucă să scrie un blog pentru el însuşi, fără nici cea mai vagă dorinţă de audienţă, de notorietate, de succes măsurat în afişări, vizite, citiri, şamd), am încercat toate formele de exprimare: am scris confesional, liric, ludic, ironic, sarcastic, chiar şi povestiri scurte, ficţiune, am comentat şi pe marginea unor subiecte mondene. Numai politică n-am făcut. Totul ca să fiu cunoscută şi citită.
Mi-am asumat expunerea, gândindu-mă că n-am nimic de ascuns. Mi-am folosit propriul meu nume, fiindcă nu mi-a trecut prin minte că unii ar putea considera genul ăsta de activitate extracurriculară ca fiind ruşinos, şi oricum nu mi-ar fi păsat de ei, considerand că fac parte dintre cei care nu citesc niciodată mai mult decât etichetele de pe borcanele de zacuscă şi din pricina asta nu recunosc nici frumuseţea, nici utilitatea lecturii.
Am auzit în ultimii ani, de la cei scăpaţi din gulagul internetului în viața (mea) reală, multe remarci de genul: nu eşti deloc aşa cum scrii. Sau: articolul “cutare” nu te reprezintă. De cele mai multe ori m-am simţit prost, ca şi cum aş fi fost acuzată de cabotinism, alteori am simţit muşcătura îndoielii, că poate n-ar fi trebuit să mă apuc de-o treaba care, uite, nu se ridică la înălţimea aşteptărilor, fie ea şi până la genunchiul unui blog personal.
Mi-a venit să mă las de multe ori, am revenit însă hotărâtă să mai adaug un plus de autenticitate, un strop în plus de “mine”, să las să mai cadă un văl, convinsă că fără curajul de a te arăta în scris aşa cum eşti, nu doar dincolo de grija cu care îţi alegi vorbele născătoare de lumi şi de realităţi, dar dincolo de toate frânele psihice, de toate temerile de a nu te vulnerabiliza încă şi mai mult, de a nu te expune inconştient unor primejdii încă neclare, imposibil de previzionat, n-ar mai avea niciun rost să-ţi pierzi timpul.
Nu se întâmplă aşa doar cu scrisul, în general aşa se întâmplă, să credem că ne putem cunoaşte cu adevărat unii pe alţii şi să ne croim aşteptările în funcţie de ceea ce ne închipuim noi că celălalt, ceilalţi, ar fi în măsură să ne ofere.
Nimeni nu ni se arată aşa cum este, ci aşa cum l-am vrea noi să fie. Putem să vedem un gigant într-un pigmeu, un Adonis într-un maimuţoi, un faun într-un măgar, ca în Visul unei nopţi de vară. Toţi am constatat pe pielea noastră tăbăcită de decepţii că nu poţi cunoaşte omul nici după ce mănânci cu el doi saci de sare. Cine încă n-a ajuns la concluzia asta, înseamnă că mai are timp, să aştepte!
Totul, dar absolut totul se situează la nivel de percepţie personală. Dacă iubesc un om, dacă sunt îndrăgostită de el, dacă mă leagă de el o alchimie specială, mintea mea va refuză să-i înţeleagă defectele, răutăţile, urâţeniile, slăbiciunile. Îl voi iubi necondiţionat de… realitate.
Dacă percepţia mea e una negativă, iraţională, bazată pe instinct, pe intuiţie, pe un nu ştiu ce care îmi activează scuturile de autoapărare, faptul că persoana aceea are şi părţi bune, indiscutabile, nu va cântări nici cât o ceapă degerată în ochii mei.
Degeaba ne spunem că lucrurile nu sunt împărţite în alb şi negru, oamenii în buni şi răi, că există tonuri intermediare. Teoria-i una şi practica-i alta.
Nu cunoaştem cu adevărat decât ceea ce oamenii sunt dispuşi să ne lase să cunoaştem. Pentru acele felii de sinceritate trebuie să le fim recunoscători, să le mulţumim, în loc să le reproşăm ceea ce ţin ascuns, sau poate nu neapărat ascuns, ci ferit de ochii noştri. Ochi ai minţii, ai sufletului, ţin să subliniez.
Există pentru fiecare dintre noi un teritoriu pe care-l păzim cu cerbicie şi pe care ni-l revendicăm absolut. Îl considerăm un drept inalienabil: dreptul la intimitate, dreptul de a ne retrage pentru a ne consola, a ne linge rănile, a ne consuma dramele. Un teritoriu care să ne aparţină doar nouă şi nimănui altcuiva să nu-i fie permis să intre, cu bocancii, cu tocurile cui, desculţ, nu importă.
În scris e la fel, indiferent că e vorba despre un roman autobiografic, un jurnal online, un articol sau un amărât de blog. Întotdeauna dai ceva din tine, dacă nu direct, fiindcă nu ai curajul poate să te despoi pentru a fi cercetat cu aparatul de raze X, măcar printre rânduri.
Orice gând împărtăşit este scos cu caznă, cu teamă, cu reţinere din adâncul acelui teritoriu. Odată eliberat el nu mai poate fi recuperat, nu mai poate fi luat înapoi, aşa cum un fluture prins în căuşul palmei nu mai poate plana, fiindcă praful special de pe aripile lui fragile rămâne lipit de epiderma celui care i-a reţinut pentru o frântură infimă de timp zborul.
Spaţiul meu intim se îngustează, cu fiecare mărturisire, cu fiecare confesiune. Măcar de-aş fi crezută, măcar de-aş fi înţeleasă.
Te zbaţi să creşti, te amesteci în mulţime cu gândul, cu speranţa că vei reuşi să te demarci şi să te remarci. Ştii sau măcar te legeni în iluzia că ai un destin de îndeplinit, o misiune, un rost măcar. Şi te risipeşti, în loc să te aduni. Te faci din ce în ce mai mic. Te împuţinezi.
“Rareori se întâmplă să nu aibă dreptate cel ce scoate la iveală păcătoşenia din fapta bună”, spunea Thomas Mann.
Oamenii sunt stăpânii contrariilor. Au aure şi au şi umbre, generozitate şi iubire de sine, neputinţa de a zbura şi privilegiul de a se târî.
Să nu ne închipuim că ne diferenţiază prea mult unii de alţii ceea ce suntem şi ceea ce putem înfăptui. Doar ceea ce ne propunem şi avem cutezanţa de a încerca.