Lebedele de pe Fifth Avenue
Suave, seducătoare, singuratice, aidoma unor lebede grațioase pentru care „apa nu era apă, ci marmură admirabil lustruită, și nici penele nu erau pene, ci blănuri, și cașmir, și mătase, și satin, potrivite laolaltă și cusute de mână pentru trupurile lor ascultătoare, concepute numai și numai să fie împodobite.”
Acestea sunt Lebedele de pe Fifth Avenue, printre ultimele exponente ale unei perioade de glamour, căreia i-au aparținut și nume mai sonore, ca Marilyn Monroe, sau Jaqueline Kennedy, înainte ca feminismul să își croiască drum până în miezul conservator al unei societăți patriarhale.
Melanie Benjamin este, cel puțin până acum, cea mai frumoasă întâmplare de anul acesta legată de
Rendezvous
Blue Jay este un film cu buget redus, fără efecte speciale, fără o distribuție stufoasă (de fapt sunt doar doi actori, Sarah Paulson și Mark Duplass, care semnează și scenariul). De abia către sfârșit am realizat și că este filmat în alb – negru.
Este o poveste aparent destul de banală și de siropoasă, cu doi foști iubiți din liceu, care se întâlnesc după douăzeci de ani în orașul natal și aproape că se reîndrăgostesc. Probabil că ratingul destul de scăzut al filmului se datorează faptului că nu multă lume a reușit să treacă de prima dușcă de sirop.
De fapt, în ciuda faptului că este un film romantic și
Virginia Woolf, Jurnalul unei scriitoare
Jurnalul unei scriitoare a fost ultima lectură a anului 2020. Include o prefață scrisă de Leonard Woolf și un glosar de nume, pentru ca cititorii interesați de acea latură care relatează aspecte cotidiene ale vieții sa poată identifica persoanele la care se face referire.
Totuși Jurnalul nu se centrează pe viața “civilă” a Virginiei Woolf, această preocupare rămâne în continuare pe seama biografilor, ci pe acele însemnări care consemnează gândurile și preocupările ei despre romanele în lucru sau pe care își propunea să le scrie, despre stilul pe care își dorea să și-l îmbunătățească permanent căutând moduri noi de exprimare, despre cărțile pe care le citea.
Nu
Amnezie
Timpul se scurge mai repede.
Tehnologia face ca viața să capete un ritm din ce în ce mai alert și chiar dacă avem impresia că ne exersăm răbdarea în mod conștient prin tehnici moderne de meditație, cu tălpile lipite de sol și mâinile pe genunchi, creierul nostru continuă să scurtcircuiteze sinapsele.
Cu siguranță nu ne mai putem întoarce la ce a fost și la cei care am fost. Odată ce ni s-a cerut imperios să avem atenție distributivă, să fim multitasking, am fost supuși unei presiuni sociale să ne conformăm, schimbarea produsă este ireversibilă și transmisibilă.
Nemaiavând răbdare cu tine, nu mai ai nici cu ceilalți.
Si eu am trait in izolare
Din când în când renunț: la unele lucruri devenite inutile, la unele obiceiuri (nu neapărat proaste, și bune, dar care pur și simplu, prin repetiție, nu mai stârnesc în mine nicio reacție), la unele ocupații care se dovedesc cronofage și cu totul neprofitabile, la hobby-uri care au devenit desuete sau în care am investit deja toate resursele, la oameni de care m-am îndepărtat suficient cât să îi pot evalua obiectiv și să îmi dau seama că mi-e mult mai bine fără ei.
Distanțarea de oameni, care greșit este numită de-o vreme încoace “socială”, aduce cu ea și darul acesta al obiectivizării. Virtual poate că e benefic să ai
Totul va fi bine!
Toată această poveste a izolării ar fi trebuit să fie despre introspecție, despre (auto)evaluare, despre detoxifierea spiritului. Să luăm partea bună a lucrurilor, în timp de golim relaxat partea plină a paharului.
În fond, în vremurile pe care le trăim la ceas de pandemie, nu putem vorbi la modul serios despre izolare. Suntem, doar, în contact permanent cu tot restul lumii. Ajunge să ai la dispoziție un device oarecare, nici măcar excesiv de smart și nu mai ești singur nicio clipă. Ești chiar incomparabil mai anturat în online decât în viața reală, unde numărul de prieteni (real și el) este unul cu cel mult două
Timpul din afara timpului
“Începem să murim de când ne naștem. A spus-o un poet, a justificat-o un filozof și-au dovedit-o niște savanți, iar strămoșii noștri au știut-o întotdeauna.”
Acestea fiind spuse, chiar dacă nu o conștientizăm în copilărie, poate nici în prima tinerețe, trăim sub presiunea timpului, a ticăitului unui ceas care ne măsoară implacabil destrămarea.
Atât de multe lucruri de făcut, atâtea dorințe de îndeplinit, atâta viață de trăit și atât de puțin timp.
Mai ales pentru ceea ce iubim, ca să nu mai zic pentru cei pe care îi iubim, timpul ni se pare mult prea scurt, în comparație cu cealaltă fracțiune, cea dedicată supraviețuirii, nevoilor
Scara lui Iacob
Văzut, simțit, trăit în timp real, s-ar fi zis că nimic nu a ieșit conform planului. Am învățat să îmi reconfigurez traseul cu mult înainte să se fi inventat sistemele de navigare la bord. Cred că tot de instinctul de supraviețuire ține și asta. Oricum, socoteala de acasă, cu cea din târg arareori au dat același rezultat. Aș fi înclinat să spun că prin târg rezultatul a fost mai totdeauna cu rest.
Și totuși, dacă e să fiu cinstită cu mine (încă nu sunt pregătită să susțin o disertație pe această temă), am pierdut în conjuncturi în care chiar nu am dat tot ce puteam (cum
Acolo unde canta racii
Ador literatura de ficțiune. Pur și simplu mă hrănesc cu ea.
Nu cred că am legat vreodată, cu oameni din viața reală, prietenii mai trainice și mai de durată decât cu personajele din cărți. Nu știu să fi fost mai încântată de o călătorie întâmplată, ca de vreuna imaginată.
Absolut toate momentele de cumpănă pe care le-am avut de depășit, le-am trecut evadând în lectură. N-am avut nevoie niciodată de alt opiu.
De data aceasta, paleativul a fost cartea Deliei Owens și a funcționat. Capitolele scurte, ritmul acțiunii, succesiunea trecut – prezent – trecut, ca o cadență stâng – drept – stâng, te fac să nu lași
Jurnalul Annei Frank
Anne nu s-a gândit că scrie pentru posteritate. Pentru copilul care era ea în acel moment, refugiul a însemnat la început o aventură interesantă. Scria cu însuflețire despre compartimentarea apartamentului secret din clădirea în care funcționau birourile firmei d-lui Frank tatăl. Își portretiza co-locatarii cu umor, cu sarcasm, cu ironie.
Pe măsură ce anii trec, însemnările își pierd optimismul. Își pierd, de asemenea, și inocența. Fetița Anne se transformă în paginile jurnalului într-o adolescentă, apoi o tânără, o femeie matură către sfârșit, cu o viziune proprie, clară asupra vieții și asupra morții. În numai doi ani.
„Aș putea să- ţi povestesc ore în șir despre
Recent Comments