24 de ore

“Nu-mi mai ajunge timpul. Nu mai stiu de cand nu am mai citit o carte buna, de cand nu am mai mers la un spectacol, de cand n-am mai iesit in oras cu prietenii…”
Vesnic aud asta in jurul meu si ma revolt, chiar daca traiesc sub aceeasi presiune a acelorasi 24 de ore in care trebuie sa-mi inghesui pana la refuz obligatii si placeri, hobby-uri si nevoi primare, de-a valma, claie peste gramada.
Nu vreau sa renunt la nimic, pentru ca toate imi sunt vitale: munca mea, scrisul, cartile, cei cativa prieteni, familia…
Si-atunci imi spun ca ziua oricui are exact atatea ore cat ii e necesar sa le faca pe toate. Si nu prea ma mai uit la ceas.
Ziua mea se termina atunci cand am incheiat si ultimul lucru pe care mi-am planuit sa-l duc la bun sfarsit, sau atunci cand reusesc sa ma conving pe mine ca mai pot lasa si pe maine. Si incepe in clipa in care reusesc sa-mi dezlipesc pleoapele si sa-mi gasesc pe orbecaite papucii de casa.
Incerc sa imi stabilesc alte repere dupa care sa masor trecerea timpului, in afara celor “clasice”: timpul scurs intre “avans” si “lichidare”, intre “luni” si “vineri”, intre Postul Craciunului si cel al Pastelui, intre vacanta de vara si cea de iarna.
Mai bine ma gandesc ce mi-a adus clipa, decat sa ma tangui cat de repede a trecut.
Si nu vreau surogate, amagiri.
O cafea cu prietenii nu inseamna o licoare cafenie, servita intr-un pahar de plastic, in picioare, langa un automat.
O carte scrisa pentru si despre mine, de cineva care nu m-a cunoscut niciodata, dar in paginile careia mi-a asternut viata, nu o pot citi motaind la lumina chioara a veiozei, indeplinind ritualul lecturii de seara cu ochii stinsi si spiritul amortit.
Dragostea nu inseamna imperechere grabita, sa mai prindem cele minim sase ore de somn, fara de care nici Napoleon nu-si putea planifica bataliile.
Vacantele lipsite total de neprevazut, in care stii cu luni inainte unde o sa mergi, cat o sa stai, ce-ai sa mananci, programate in asa fel incat sa te incadrezi perfect in cele cateva zile de concediu platit de firma, fara putinta de prelungit, nu sunt pentru mine.
N-am descoperit inca placerea dusului, maxima relaxare nu mi-o poate da decat o baie calda, parfumata si inspumata.
Muncesc ca o apucata, de la 9 la 5, respect termene, programari, orare, deadline-uri. Ma incadrez in cele 8 ore de munca si ma incadrez si in prelungirile lor care imi dau bioritmul peste cap.
Dar odata scapata de obligatiile contractuale, ma arunc in restul existentei mele ca un peste in ocean.
Ziua mea poate incepe la 8.oo am, sau 17.oo pm, sau 0.oo. Ziua mea incepe din secunda in care ceasul nu mai bate si nu mai masoara nimic.Din clipa in care simt ca am tot timpul din lume.
Prinsa odata intr-o forma de protest a importatorilor, o greva declansata spontan m-a trimis la plimbare in mijlocul zilei, in mijlocul saptamanii. Mi-am luat copilul de la gradinita cu patru ore mai devreme, speriat si descumpanit, nicidecum bucuros ca ma vede, neobisnuit nici el cu asemenea ruperi de ritm si de ritualuri.
Am mers in Parcul Central, pe care mi-l inchipuiam gol la ora aceea.
Atunci am avut o revelatie. Parcul era plin de oameni, oameni tineri, relaxati, care isi plimbau cateii, se incalzeau la soarele bland de septembrie, urmareau fara urma de stres jocul copiilor.
Iar eu stateam teapana pe bancuta mea, terorizata de gandul ca-mi va suna telefonul si va trebui sa ma intorc la munca, in timp ce copilul meu culegea papadii cu aerul unui delicvent minor.
Aveam dinainte 24 de ore si nu ma puteam bucura de ele decat in raport cu blestematul de job.
Ma gandesc uneori cum ar fi ca in drumul meu spre serviciu, macar o data, sa intorc volanul si sa o iau intr-o directie, cum s-o nimeri. Sa-mi inchid telefonul si sa-i trag un chiul de pomina, neplanificat, asa, ca in vremurile acelea in care porneai spre scoala manat de cele mai curate intentii si esuai prin cine stie ce cinematograf prafuit, cu banii din “fondul clasei”.
Un ragaz de-o zi, in care sa nu fac nimic.
Jumatate as dormi, jumatate, probabil, as lasa-o sa treaca.
N-ar fi nimic spectaculos.
Doar 24 de ore in care timpul ar curge pe langa mine, oamenii ar alerga, s-ar grabi la treburile lor importante, s-ar mira de mine cum stau, iar eu i-as privi.
24 de ore…

Marilena Guduleasa on Nov 28, 2010