Adevar sau provocare

Pretind adevarul. Il invoc. Daram iluzii si construiesc citadele cu pereti de gheata, in numele lui. Ma ghidez dupa el. Mi-l iau drept reper. Ma insingureaza. Il strig sau il tin pentru mine. Il urasc.
In numele lui mi-am pierdut inocenta. In numele lui m-am fortat sa imbatranesc, ca o planta hranita artificial cu ingrasamant chimic. Toxic. Mi-am retezat visele imposibile cu barda, de la radacina, nu mi-am permis sa ma abat de la realitate, n-ar fi avut niciun rost.
Am incetat sa cred in basme, sau am ales sa cred doar ceea ce s-ar fi putut intampla cu adevarat. Ca de exemplu, ca nu exista tineretea fara batranete, exista doar intoarcerea, drumul inapoi, dinspre vis spre realitate. Ca oricat te-ai departa, atras de o iluzie, adevarul te va trage inapoi, ca un gumilastic pe care l-ai intins la maxim, prastie cu propulsie inversa.
Traim in numele adevarului, dar nu putem spera decat daca ne mintim frumos. Daca ne putem minti ca maine va fi mai bine, ca ieri va fi uitat, atunci putem merge senini mai departe. Daca putem imbraca realitatea in camasa inflorata a minciunii ca nimic nu e complet inutil, atunci ne putem pasiona de propriile noastre vieti, pana intr-acolo incat sa le si traim.
Suntem dependenti de o oglinda a lui Erised, pe care o purtam cu noi si in care ne privim pe furis, ca sa ne vedem, nu fata, ci dorinta cea mai ascunsa a inimii, devenita realitate. Daca am pierde-o, am fi pierduti. Ne-ar privi din oglinjoara de la baie, sau din cea cocheta, a pudrierei, doar ochii disperati sa mai vada o data dincolo de adevar. De adevarul ca, poate, nu vom reusi niciodata sa fim asa cum ne dorim. Sa fim.
Nu poti trai fara iluzii. Nu poti trai nici in minciuna. Si-atunci le impletesti, le rasucesti, le amesteci pana cand nu mai stii unde se termina visul si unde incepe realitatea.
Incerci sa imbraci ce-i gol, sa poleiesti uratul, sa dai un sens lucrurilor lipsite de sens, sa te amagesti, sa traiesti, sa te suporti, poate chiar sa te placi.
Toate scuzele, toate justificarile, toate motivatiile sunt de fapt minciuni care ne apara, se aseaza scut intre noi si adevarul ca suntem neputinciosi. Sau nevrednici.
Vrei adevarul? Chiar il vrei? Vrei sa-l vezi, sa-l pipai, sa ti-l tii aproape?
Sau ti-ar fi mai bine daca ai reusi sa-l ascunzi, adanc, in sufletul si in inima ta si n-ai mai varsa o lacrima si nu te-ai mai arata slab nimanui, doar ai zambi prefacut, ai minti ca esti bine, clatinand din cap in stanga si in dreapta, ai mima o viata perfecta si ai fi invidiat pentru secretul pe care-l tii in buzunarul de la piept?
Doare pe cineva, bucura pe cineva adevarul tau? Te vrea, oare, cineva exact asa cum esti? Ori se apropie de tine, atras de ceea ce afisezi si fuge mancand pamantul atunci cand te hotarasti sa lasi adevarul despre tine sa iasa la lumina. Acel adevar, ca esti bantuit de spaime, ca esti nesigur, ca independenta ta e doar o masca… Adevarul ca putin iti pasa de libertatea ta, ca tot ce vrei e sa te lasi pe mana cuiva care sa aiba grija de tine, atat si nimic mai mult. Ca tanjesti sa fii dependent de dragostea cuiva, sa traiesti pentru si prin acea persoana, ca pentru tine asta e idealul, e fericirea. Ca oglinda lui Erised te arata inlantuit ca o liana de el, sau de ea, in timp ce tu te arati indiferent si perfect echilibrat pe propriile-ti picioare.
Chiar crezi ca adevarul cel mult invocat ti-ar aduce pacea si linistea? Ai mai putea sa traiesti, obsedat de adevarul ca totul, absolut totul are un inceput si un sfarsit? Sau preferi sa te amagesti ca tu vei fi acela care va iesi din rand, va afla o cale, vei fi subiectul unui miracol de care se va vorbi vesnic, cel care a reusit sa treaca dincolo, cu bratele pline, incarcat de tot ce a vrut sa ia cu el, nelipsit de nimic…
O viata in care ne-am condamna sa nu ne desprindem pentru nicio frantura de clipa de realitate, n-ar merita traita. Nici nu s-ar putea numi “viata”, in limbaj omenesc.
Avem nevoie de iluzii, avem nevoie de vise, avem nevoie sa credem in imposibil, ca sa putem supravietui, sa putem face fata Adevarului. De care ne temem, pe care-l infruntam, pe care il evitam, pe care ni-l dorim pentru ca, imediat dupa, sa-l renegam.
Avem nevoie sa fim crezuti si atunci cand spunem adevarul si atunci cand mintim. Fara sa fim judecati.
Fiindca suntem Adevar si Minciuna, in proportii egale, bine masurate cu o balanta farmaceutica.
Suntem inceputul si sfarsitul celei mai mari iluzii, create de mintea noastra: Viata.

Marilena Guduleasa on Nov 1, 2010