Cine se teme de romantism?

S-a zis cu plimbarile prin parc, sub clar de luna. Nu mai e la moda sa curtezi, sau sa fii curtat. Florile se ofilesc in cosuri, bomboanele de ciocolata expira in galantare, in asteptarea unor zile de Valentine’s importate din tari in care “te iubesc” se rosteste ca formula de ramas bun, la finalul oricarei banale convorbiri telefonice.
Ce mai poate insemna “Love you”, sau “Miss you”, in conditiile in care mesageria mobilului e setata de fabricant sa trimita automat asemenea ravase electronice.
Cadourile sunt practice, de folosinta imediata, cu termen de garantie minim 24 de luni. Daruiesti, cat primesti. Primesti, cat ai daruit. Schimb pe schimb. Parte pe parte.
Iubirea aceea care tace, asteapta, spera a murit. Nimeni nu mai are timp, sentimentele se ard la rece, in cuptoare performante, cu supape sofisticate de depresurizare a tensiunilor. Pana sa se coaca, se fac scrum.
Iubirile de-o viata raman povesti, basme, fantasme. Ne multumim cu dovezi de dragoste sarace, marunte, suntem fericiti ca mai exista si ele. Iar cele doua cuvinte le rostim stanjeniti, cu ochii plecati, ca o jalnica marturisire a slabiciunii noastre.
Nu-i momentul si nici timpul pentru romantism. Pragmatismul vietii de zi cu zi l-a transformat intr-o sperietoare.
Asteptam vremuri mai bune, mai calme, mai demne. Asteptam un ragaz doar pentru noi, care poate nu va mai veni niciodata, sau va veni tarziu, intr-un final de iarna, cand nici cea mai aprinsa valvataie n-ar mai putea topi straturile succesive de gheata in care ne-am infasurat inimile, ca sa putem rezista, ca sa putem tine piept.
Dar n-a fost niciodata, sa nu fie cumva.
Marii poeti nu s-au nascut numai in vremuri de pace.
Versurile acelea care ne plang in suflete, nu s-au scris la mese incarcate de sofisticate feluri.
Iar pe degetele batraneilor care inca se mai tin de mana, nu stralucesc inele cu diamante.
Putem trai alaturi si sa nu fim niciodata impreuna.
Putem avea copii frumosi, casute cochete, cu gradinite inflorite si balansoare pentru doi. Si sa tinem in seiful nostru secret, doar devize, facturi si chitante.
Sau putem avea o cutie veche de pantofi, averea cea mai de pret, in care sa fi adunat o viata intreaga doar flori presate, scrisori de dragoste, fotografii ingalbenite de vreme si sa ne aplecam deasupra lor, tampla langa tampla, rascolind cu degete infrigurate, scuturand praf de amintiri, inhaland parfum de aducere aminte.
“Ninge sfant si pagan”… spun versurile poetului.
Iar inima mea tremura de spaima, se teme, refuza sa creada
“Că, în rest, noi ne-am stins
Şi-am ajuns de-atîta nins
Nişte oameni de zăpadă.”

Marilena Guduleasa on Dec 5, 2010