Ciudata lume a internetului

Toata lumea isi aminteste reclama, putini mai stiu ce produs promova, de fapt, dar in memoria mea a ramas si citez din ea cu fiecare ocazie. Azi am din nou ocazia.
Lumea blogurilor mi-a fost straina pana nu demult. Posedam un simt enorm al realitatii, combinat cu un vaz monstruos al ridicolului si consideram ca a bate campii online e o dovada de mare lipsa de alte ocupatii, mult mai benefice sanatatii mintale si corporale a individului dotat si cu una si cu alta.
La un moment dat, insa, cineva din imediata mea vecinatate (nu spui cine, persoana importanta) s-a ratacit cu totul in spatiul stelar bogat in forme de relief numai bune de bantuit si si-a pierdut cu totul uzul ratiunii. Si s-a tot pierdut. Si s-a tot pierdut. In timp ce eu asistam siderata, incercand sa-mi dau seama cam ce atitudine s-ar potrivi sa adopt, gaurile negre au inceput sa se inmulteasca pana cand intregul univers artificial creat a inceput sa semene cu un svaiter. Moment in care mi-am dat seama ca pentru a reusi sa stapanesti un fenomen trebuie mai intai sa-l cunosti. Si fiindca sunt o persoana meticuloasa, am inceput studiul printr-o munca de cercetare minutioasa, incognito.
Am descoperit ca multa lume e nevorbita, rau. Genul acela de persoane care pot vorbi ore in sir despre nimic si altfel nu reusesc sa-si adune un auditoriu dispus sa-si inghita politicos cascatul isi descarca preaplinul logoreic in pagini virtuale si asta e, pana la urma, benefic pentru sanatatea planetei si salvarea balenelor albastre.
Mai sunt si cei care prin copy/paste isi creeaza profiluri mai mult decat impresionante pentru cei care nu citesc decat ghiduri TV.
Vin la rand blogurile de pe site-urile de socializare, unde lipsa unei activitati ultra necesare pentru destresarea individului razbate din fiecare rand al “prezentarii” scrise cu dezarmanta sinceritate: “Interese: dragoste, prietenie, relatii”.
Si pe ultimul loc, blogurile de genul celui de fata. Virtual blogul, virtuala si utilitatea lui.
Am dat navala in lumea asta cu intentia clara de razbunare. Mi-am razbunat si eu frustrarile, ca toti ceilalti, dealtfel. Mai intai contrazicand pe toata lumea, lucru pe care il fac si in viata reala, asa ca nu ma incadreaza in nicio categorie de mai sus. Apoi intrand in discutii si polemici inflacarate cu nickname-uri fara identitate. Am incercat sa trec prin toate fazele si tot n-am reusit sa inteleg nimic din tot haloimasul pe care il presupune sa te amesteci intr-o oala imensa cu toti necunoscutii. Pana cand am ajuns in punctul in care s-a pus problema sa-mi semnez postarile cu numele meu adevarat. Iar aceste postari sa apara pe site-ul singurei reviste de gen pe care dau banii in mod obisnuit.
Categoric, nu era o oferta de refuzat. Nici nu mi-a trecut prin minte sa o refuz.
Dar nu m-am lamurit inca in ce categorie m-a aruncat pasul acesta si sunt extrem de confuza si derutata.
N-am la “interese” nici dragostea (capitol lamurit demult si definitiv), nici prietenia (sunt de moda veche si nu ma pot imprieteni in orb), nici relatiile (orice ar fi sa insemne asta).
Mai ramane “excesul ridiculos”, vorba lui Octavian Paler, de a bate campii despre nimic.
Totusi postarile mele sunt citite si comentate intr-o masura care exclude ipoteza pierderii de vreme.
Indoielile mele vin din faptul ca nu pot detine controlul, orice-as face. Dincolo de tastatura, de monitor, de pagina accesata cu un user si un password, simt ca o lume intreaga se agita amenintator.
Si se mai intampla sa ma trezesc din somn in puterea noptii, visand ca gratiile de aparare s-au topit, s-au volatilizat, au disparut si intre mine si lumea aceea nu mai exista nimic.
Pana la urma, pana la un punct, e ca in viata reala. Cei care se aseamana, se aduna.
Nici in realitate nu reusim sa ne cunoastem cu adevarat, ne surprindem si dupa ani buni de convietuire si de impartit bune si rele.
Dar cum poti sa-ti pastrezi simtul masurii, atunci cand poti sa spui absolut orice despre tine, poti sa fii exact asa cum iti doresti, poti sa-ti adaugi exact calitatile care consideri ca-ti lipsesc si sa-ti anulezi dintr-un condei toate defectele de care esti constient, apoi sa-ti afisezi “la perete” imaginea perfecta?
Cum rezisti tentatiei?
Si daca, sa zicem ca nu rezisti, cat timp poti pacali, cat te poti preface, e ca in viata reala, cand mai devreme sau mai tarziu iti dai arama pe fata? Cand incep sa apara fisurile in “perete”?
Eu mi-am raspuns partial la intrebarile astea. Am nevoie doar de confirmari din partea voastra, ca sa le pot valida.

Marilena Guduleasa on Oct 6, 2010