De-ajuns

As vrea sa fiu si eu multumita de mine, macar o data. Sa ma trezesc dimineata si primul meu gand sa fie: “sunt cea mai frumoasa din orasul acesta”. Sau cea mai desteapta. Sau cea mai buna, mai altruista, mai generoasa.
As vrea sa ma simt si eu, macar pentru o secunda, importanta. Doar pentru ca sunt, doar pentru ca exist, fara sa fiu obligata sa demonstrez nimic, nimanui.
Se pare, totusi, ca regulile au fost altfel scrise, in ceea ce ma priveste. Nu ma pot bucura neconditionat nici de atentie, nici de dragoste si nici de admiratie. Nu m-am nascut “cu lingura de argint in gura”.
Eu stiu ca celor increzatori norocul le iese in intampinare. Stiu ca fruntile senine si zambetele neprefacute atrag ca un magnet. Stiu ca blandetea e cea care castiga inimi.
Dar eu nu pot sa fiu asa. Mi-e teama mereu ca sub pojghita subtire a unui compliment se poate ascunde o ironie usturatoare. Ma incrunt ca sa-mi ascund slabiciunile. Sunt aspra atunci cand iubesc, fiindca asa stiu eu sa ridic zid de aparare ca sa imi ocrotesc dragostea. Ma umplu de spini intr-o incercare disperata de a ma proteja. Fiindca mi-e teama de durere. De orice fel de durere .
Mi-am dorit cu tot dinadinsul o cochilie cat mai rasucita, in care sa ma ascund, sa ma afund, sa nu ma stie nimeni.
Nu stiu cum si acolo ma ajung si bune si rele, de-a valma. De parca as lasa o dara in urma, care ma da de gol.
Nu-i chip sa intru in randul lumii, nu-i chip sa ma bucur. Nici nu incepe bine ceva si deja umbra sfarsitului mi se arata amenintatoare.
Cateodata mi se nazare ca suntem doua, fata in fata, privindu-ne dusmanos: eu si Lumea.
Si-as vrea sa-i intind mana, chiar as vrea. As vrea sa pun odata capat razboiului asta absurd, “care pe care”.
Si nu sunt in stare sa fac nici macar un pas.
Eu vad in ochii ei ca si-ar dori sa-mi plec privirea. Si fruntea ridicata sfidator.
Stiu ce-mi cere in schimbul armistitiului. Stiu ca, daca as face-o, as putea trece granita, n-as mai sta pedepsita in “no man’s land”-ul meu.
Habar n-am ce nu ma lasa, ce ma tine, ce ma opreste, cum se numeste forta care ma trage inapoi.
Stiu doar ca, pentru mine, nu se poate.
Ca nu voi fi niciodata mandra. Ca nu voi fi niciodata multumita. Ca voi ramane vesnic flamanda in fata mesei incarcata cu toate bunatatile din care eu nu ma voi infrupta niciodata pe saturate. Ca nu-mi va fi niciodata de-ajuns.
Ca nu-mi voi fi niciodata de-ajuns.

Marilena Guduleasa on Oct 11, 2010