De veghe

Cerem sfaturi, in dreapta si in stanga, ca niste apucati. Degeaba ni se bulucesc ridurile la colturile ochilor, degeaba ni se grizoneaza parul cu bruma anilor, perspectiva de a ne asuma raspunderea pentru orice, cat de mica, decizie ne paralizeaza. Cautam confirmari, intrebam, sacaim familia, cunoscutii, intorcandu-ne pe dos temerile si indoielile, am fi in stare sa oprim necunoscutii pe strada si sa-i intrebam: ”dar nu-i asa ca…”, sau “oare?…”
Ne indreptam atentia catre “initiati”, catre cei pe care, justificat sau intuitiv, ii consideram pastratorii secretelor si ai chivoturilor doldora de legi pe care, daca nu le incalci, n-ai cum sa gresesti.
Sfaturile primite sunt, dupa caz, pline de intelepciunea continuta dintotdeauna de clisee, sau seci si lipsite de posibilitatea dezbaterii.
Ramanem, in 99,99% din cazuri, mai derutati decat eram la inceput, cand nu ne consultasem decat constiinta.
Care constiinta, daca avem ghinionul sa o prindem exact atunci cand isi face siesta… n-am putea s-o trezim nici cu toate trambitele Judecatii de Apoi.
Batranii ar fi o solutie. Dar ce inseamna “batran”? Cat de batran ar trebui sa fie, ca, de la un moment dat, granita dintre judecata sanatoasa si Alzheimer se subtiaza primejdios.
Catre cine sau ce sa ne indreptam atunci cand ne dorim o parere sincera, o vedere clara, nealterata de dioptrii sau filtre interpuse intre dorinta si putinta?
Memoria mea, impresionata ca o hartie fotografica de o imagine atat de seducatoare incat anii n-au mai avut puterea sa o stearga, se indreapta catre tabloul lanului de secara, zugravit, nu de penelul vreunui impresionist al secolului al XIX-lea, ci de un scriitor american al secolului al XX-lea.
V-o amintiti pe Phoebe, surioara mai mica a lui Holden, singura care il asculta cu toata atentia si care privindu-l drept in fata ii putea oferi cele mai simple si mai logice rezolvari ale incurcatelor situatii pe care adolescentul in deriva nu le mai putea descurca de unul singur?
Am fost binecuvantata ca in viata mea sa existe o asemenea surioara-fiica, o Phoebe coborata din paginile cartii, spre care ma indrept ori de cate ori nu mai stiu sa gasesc drumul cel mai scurt, calea cea mai dreapta.
Judecata ei nu e alterata de niciun model logico-matematic dupa care adultii isi calculeaza fiecare pas. Vocabularul ei e simplu. Inventeaza, uneori, cuvinte care explica mai bine ceea ce simte si gandeste decat ar putea sa o faca cele adaugate, de generatii intregi de lingvisti, DEX-ului. Privirea ei te fixeaza necrutatoare si vede dincolo de ceea ce ai vrea tu sa vada. Iti vede tristetea din spatele zambetelor prefacute si iti simte ingrijorarea mascata cu bravare.
Sfaturile ei nu se bazeaza pe o, adesea, inselatoare experienta de viata, ci pe un bun simt cu care toti ne nastem, dar pe care il mai pierdem pe parcurs.
Ea vede fiecare copac al padurii, in parte.
Ea stie ce vrea si stie ca poate. Asta o face increzatoare si face ca somnul ei sa fie vegheat de ingeri.
Inainte de a deveni mama imi imaginam ca rolul unui adult in viata unui copil este de a-l educa, de a-l forma, de a-l invata. Dupa chipul si asemanarea lui.
Acum stiu ca ei, copiii, ne sunt trimisi ca sa ne reaminteasca.
Sa ne reaminteasca sa ne bucuram.
Sa ne aduca aminte ca pustiul e frumos pentru ca ascunde, in adancul lui, o fantana.
Ca durerea totdeauna trece.
Ca traim pe o planeta doar putin mai mare decat noi.
Si tot atat de bine, ca sa uitam.
Sa uitam de vanitate.
Sa uitam de goana dupa avere,dupa putere.
Sa uitam ca totul e condamnat sa dispara si sa ne straduim sa pastram ceea ce ne inconjoara viu si curat, azi ca si ieri, maine ca si azi.
Acum stiu ca ei, copiii, ne sunt trimisi ca sa ne imblanzeasca.
Sa ne reaminteasca ritualul asteptarii.
Sa ne aduca aminte ceea ce face ca o zi să se deosebească de celelalte zile, o ora, de celelalte ore.
Iar rolul nostru este acela de a veghea asupra lor. De a le privi, din marginea lanului, jocul si de a sta de paza ca nimic sa nu-l tulbure.
Eu stiu ca, din mijlocul lanului copt, intr-o buna zi, o femeie frumoasa, demna, sigura pe ea va veni spre mine cu pasul usor, zambindu-mi cu recunostinta. Iar eu ma voi putea intinde, cu inima impacata, pentru a ma odihni intr-un somn lin, aducator de pace, in timp ce deasupra mea spicele se vor undui sub adierea blanda a vantului de toamna.

Marilena Guduleasa on Oct 8, 2010