Frica

Frica

de Nichita Stănescu

Eu aş putea s-o omor
cu o singură lovitură.
Ea râde spre mine,
ea surâde.
Ea ridică spre ochii mei
ochii ei strălucitori.
Ea întinde mâna spre mine,
ea scutură surâzând, râzând
pletele negre.
Dar eu, aş putea s-o omor
cu o singură lovitură.
Acum, ea începe să spună cuvinte
suave, naive, de joc.
Se uită curioasă la mine,
se încruntă o clipă
şi iarăşi
surâde, râde.
Se uită în ochii mei,
cu ochii ei lucitori.
În timp ce eu o contemplu
şi aş putea s-o omor
cu o singură lovitură.

Ciudat cum se agata de mine cate o vorba, cate o fraza, cate un vers si mi le amintesc mereu cand nu trebuie, cand ma simt bine, cand am impresia ca sunt fericita, ca pot, sau ca as putea….
Din pricina asta dispozitiile mele se schimba brusc, nu pot sa “spun” ce am, asa cum mi se cere si trec drept o ciudata. Poate ca si sunt, atata vreme cat, in bratele lui, mie imi suna in minte “Frica” lui Nichita. Fracturata de uitare, fiindca, de agatat, ea s-a agatat de mine cu multi ani si cateva varste in urma, nici nu mai stiam de ea, asa cum nu te obsedeaza un lucru pe care nu-l intelegi, dar te chinuie amintirea lui atunci cand incepe brusc sa ti se desluseasca.
Nichita are poezii de dragoste minunate, stiu multe pe care mi-as dori sa le aud in fosnetul asternutului, sau pe care le-as putea ingana printre mangaieri si oftaturi de placere.
De ce, atunci, “Frica”?
Rasul imi ingheata pe buze, un fior de gheata se duce in jos, pe sira spinarii, muschii toti se contracta intr-o convulsie dureroasa, fiindca ma uit drept in ochii lui si stiu ca… “m-ar putea ucide cu o singura lovitura”.
Nu sunt un om slab, nu sunt un om las, nu sunt un nevolnic. Mi-am considerat cu trufie abandonul drept un act de curaj. Am hotarat sa joc totul pe-o carte, o singura carte, in orb. Habar n-am ce e, abia de-am mai zarit, cateodata, cate un colt. O sa stiu, odata, daca am castigat sau nu.
Dar pana atunci, stand la masa pentru doi jucatori, dreapta, intepenita de spaima, privind fix in ochii lui si incercand sa nu clipesc, ca poate am sa pierd un semn important, decisiv, pandind sa nu arunce cartile pe masa inainte ca eu sa apuc sa-mi joc unica mea carte… stiu ca “m-ar putea ucide cu o singura lovitura”.
Iar alteori, mai ales noaptea si mai ales atunci cand sunt singura, un alt gand ma strange ghem sub patura, anume acela ca poate chiar s-a intamplat. S-a intamplat deja sa fiu omorata de ceea ce-am iubit. Poate ca ceea ce am crezut eu a fi o gripa, o viroza trecatoare, s-a instalat in carnea si in oasele mele si deja a inceput sa ma macine, incetul cu incetul.
Ma duc impleticindu-ma la oglinda si mi se pare ca ochii mei au inceput sa-si piarda stralucirea. Imi pandesc zvacnirile inimii si parca nu mi le mai simt atat de vii cum erau altadata. Trupul imi pare emaciat. Astept ziua, pentru ca lumina soarelui sa-mi lungeasca umbra, semn sigur al existentei mele materiale, al faptului ca sunt.
Si reusesc sa scutur mucegaiul, sa imi amintesc si sa-mi ingan si alte versuri si alte vorbe si alte ganduri. Reusesc sa alung spaima.
Ceea ce nu reusesc sa alung este teama ca se va intoarce.
Si traiesc chinuit, cu frica de Frica…

Marilena Guduleasa on Sep 29, 2010