La urma urmei

Aveam amandoua doar unsprezece ani, cand am descoperit romanul de dragoste ce avea sa ne insemne cu arsura de jar inimile noastre neincercate inca de nicio iubire. Ne-am dat una alteia paginile si pe deasupra lor ne-am privit cu o complicitate naiva si copilaroasa. Stiam, fara sa fi trait, ceea ce colegele noastre de clasa nici nu banuiau ca exista, n-aveam sa mai visam nicicand la Feti Frumosi si Ilene Cosanzene, nu mai puteam separa in mintea noastra presimtirea unei adolescente timpurii, de promisiunea unei iubiri pe viata, adusa la mal de valurile sparte de digul Mangaliei.
Nu eram inca niste Diane stralucitoare, eram niste biete copilite, slabute, palide, mai degraba niste Ilinci silitoare, care din banca lor priveau cu subinteles jocul din ce in ce mai pasional al copiilor de seama lor, de-a viata, de-a cerutul prieteniei, de-a oamenii mari.
La prima dintre zecile de lecturi, de reveniri, regasiri, rataciri in paginile cartii, prima emotie am trait-o, asa cum era firesc, citind o fraza banala, fara greutate in curgerea povestii ametitoare de dragoste a eroinei, dar in care ne-am recunoscut, ca si cum am fi fost si noi de-acolo, din roman.
Privindu-si surioara mai mica cum sta visatoare in pragul casei, Diana se gandeste, cu o strangere de inima, ca “…o fi indragostita, doar are si ea unsprezece ani, la urma urmei”.
“La urma urmei” acela ne-a electrizat pe noi, care ne stiam atat de mici si de prapadite, ca nici baietii de varsta noastra, necopti si nedezlegati la limba cu fetele, nu ne bagau in seama.
Dar dreptul de a ne indragosti, fie si la unsprezece ani, il aveam. Era al nostru. Ni-l daruise Cella Serghi…
“La urma urmei” m-a insotit de-atunci, fara sa mai pot scapa de ea.
A fost de-a lungul varstelor mele, suprema justificare a celor mai nebunesti dorinte, implinite sau nu.
N-am putut sa nu ma gandesc, ori de cate ori am ezitat in pragul unei usi imbietor intredeschise, ca “la urma urmei” trebuie sa intru, orice-ar fi. Ca trebuie sa incerc, orice s-ar intampla. Ca nimeni nu ma va putea pune la zid cata vreme, “la urma urmei”, n-am omorat pe nimeni…
Si cand toata lumea mi-a stat impotriva, cand am scuturat indaratnica din cap si cu buna stiinta am hotarat cu inima si mi-am concediat temporar bunul simt, tot asa mi-am spus: ca, “la urma urmei”, e viata mea si nu-mi poate lua nimeni dreptul de a gresi, de a suferi, de a-mi plati politele asa cum m-oi pricepe.
Iar cand drumul s-a infundat si a trebuit sa ma intorc, umilita, devastata, sa mai cer o sansa celor pe care-i maturasem din calea mea cu trufia tineretii, care pe toate le stie, fara sa le fi incercat vreodata, m-am leganat tot in iluzia lui “la urma urmei viata nu s-a sfarsit, mai e timp, mai e vreme”…
Cu timpul, toate vorbele devin mai grele, toate compromisurile apasa mai tare, “la urma urmei” puteam fi si mai intelepti, dar nu, nu asta e sensul pe care-l dam noi formulei magice, care are drept singur scop amanatul deznodamantului ca “la urma urmei” prea ne-am consumat fara rost, ca o lumanare aprinsa in plina zi.
Exista si recuzita pentru o asemenea replica, exista un ritual al gesturilor, al grimaselor, avem pregatita o adevarata reprezentatie, care include ridicatul din umeri, arcuirea sprancenelor, scuturatul mainii ca si cum ne-ar fi atacat un roi de viespi. In cazuri extreme, apelam si la dramatismul de neegalat al smulsului parului din cap. Iar daca nu noi suntem cei care rostim cuvintele blamate, chair scosul ochilor.
Important, dar asta e valabil pentru toate replicile care au facut istorie, e sa o spui cu convingere, apasat, fara tremollo, si sa mai adaugi, pentru variatie, si un “stii ceva?” ca preambul.
Experta in “la urma urmei”, anticipez cu succes imbatabil rostirea ei de cei care incearca sa-si pledeze cauza in fata mea. “La urma urmei, nu s-a intamplat nimic” ma intristeaza cel mai tare. Inseamna ca s-a intamplat… cam tot ce se putea intampla. As prefera sa aud cele mai mari grozavii, intamplate, decat “nimicul” acela care e plin de serpi veninosi, muscatori de inima.
La urma urmei sunt inca tanara, la urma urmei mai pot iubi, la urma urmei mai am timp sa incep si mai am speranta ca voi ajunge sa termin ce am inceput. La urma urmei n-am fost inca invinsa, nu s-au impartit laurii si nici sentintele nu s-au pronuntat fara drept de apel. Si chiar daca a fost, asa cum a fost si chiar daca habar n-am ce va fi, la urma urmei, pot spune ca nu m-am descurcat chiar asa de rau…
Fiindca eu, de la unsprezece ani, cred cu convingere, cred cu tarie ca “urma” e cea care conteaza. Urma de la urma urmei. Urma pe care o lasi… in urma ta.
Si chiar daca ar fi posibil sa traiesti corect, sa nu gresesti niciodata, sa nu te inseli si sa nu inseli, sa ai in loc de inima un ceasornic care bate regulat si in loc de creier un calculator performant, tot urma ar face diferenta.
“La urma urmei”, asta-i tot ce conteaza, nu-i asa?

Marilena Guduleasa on Nov 10, 2010