Mea Culpa

Stiam cat de greu ii era. Nu se simtea in glas, nu se vedea in privire, dar eu stiam si ma simteam foarte prost din cauza asta. Mai intai, fiindca suferinta ei imi provoca suferinta, ma durea fizic, imi punea un nod in gat. Si-apoi, fiindca mila pe care o simteam ma pornea rau impotriva ei, cu ce drept isi plimba ranile prin fata ranilor mele abia inchise, sau le credeam eu inchise si vederea alor ei imi era insuportabila. Ea nu isi gasea cuvintele, eu nu o ajutam sa le gaseasca, cuvintele ei erau la mine, toate, inca de mult, de cand trecusem, pas poticnit cu pas poticnit, prin exact, dar exact acelasi infern.
Sunt lucruri pe care n-ar trebui sa le spunem niciodata. Si totusi le spunem, exact atunci cand ar trebui sa tacem mai intelept, le aruncam disperati, crezand ca ele, cuvintele, pot avea si alta putere, decat sa raneasca. Spunem ce-ar fi trebuit inteles de la inceput si nu ne dam seama ca, daca asta nu s-a intamplat, degeaba mai explicam noi, intr-o mie de feluri. Vorbele se aduna si intelesurile se pierd sub ele, raman ingropate, sufocate.
Femeia aceea demna isi pierdea demnitatea, se pleca sub povara unei vini pe care nimeni nu i-ar fi putut-o lua de pe umeri. Nimeni, in afara de mine. Iar eu nu ma simteam in stare sa-mi mai deschid sufletul in fata nimanui. Pentru ca propria mea vina era incuiata acolo si nici chiar pentru ea n-aveam sa-i mai dau drumul vreodata sa ma chinuie, sa ma muste, sa ma calce in picioare.
Cum trecuse pentru mine, va trece si pentru ea. Cum trecuse…
Trecuse nevoia de a urla, de a arata cu degetul, de a sparge peretii cu pumnii, asta da, trecuse. Impacarea fusese, inca din acel moment, resemnare. Ma resemnasem cu gandul ca n-am sa pot face gestul acela, singurul care ar mai fi putut salva ceva, macar stima de sine. Cam asta trecuse, in mare: speranta ca pentru mine va fi altfel, se va intampla altcumva. Acum, ca stiam, aflasem, acceptasem, primisem ca nu va fi asa, incepusem chiar sa ma obisnuiesc cu gandul.
Cu ce drept venea ea, acum, cu buzele vinete, cu ochii infundati in orbite, cu mainile reci si uscate acoperindu-i fata brazdata de lacrimi, sa ma intrebe “de ce”?
Noi nu intrebam. Si nu aveam nevoie de raspunsurile altora.
Noi stiam, candva, toate raspunsurile.
Si poate, daca ne-am astupa ochii, urechile si inima, ni le-am aminti.
O vad coborand, o treapta si inca una… Nu stiu cate-or mai fi, inghitite de intuneric.
Tot ce pot sa fac, e sa o mai astept o vreme. Daca se va mai intoarce…

  Marilena Guduleasa on Dec 22, 2010