Numai al meu

Ma consider altruista, generoasa, imi face mai multa placere sa daruiesc si sa vad bucuria din ochii celui care primeste, decat sa fiu surprinsa cu daruri de care sa ma bucur stangaci, fiindca sunt o personalitate introvertita si deloc expansiva.
Astept uneori prea mult sa-mi fie ghicite asteptarile, nu stiu sa cer frumos, mai degraba, cu obraznicia timidului, pretind apasat si stric toata frumusetea eventualului posibil moment in care mi s-ar asterne la picioare petale de trandafir.
Cam toate mi-au venit in viata prea tarziu, cand deja renuntasem sa mai sper si nici unui tort aniversar nu i-a lipsit picatura de esenta de migdale amare.
Speranta mea cea mai mare a fost totdeauna aceea ca viata imi va aduce sub pomul de Craciun, ceva, numai al meu. Un dar pe care nici n-as avea cum sa-l impart, fiindca ar fi numai pentru mine, intr-un ambalaj pe care numai eu as sti sa-l desfac, legat cu o panglica pe care numai eu as putea sa o deznod, asa cum numai Arthur a putut smulge sabia Excalibur, din stanca ce-o tinea prizoniera in asteptarea lui si numai a lui.
M-am straduit din toate puterile mele sa fac in asa fel, incat sa merit darul acesta. Am trait cum am putut eu mai curat. Am asteptat cum am stiut eu mai cuminte. Am sperat cum m-am priceput eu mai bine.
Mi-am impartit cu ceilalti tot ce-am avut mai de pret. Mi-am daruit increderea, am ales sa spun adevarul si daca am ranit vreodata pe cineva, m-am straduit ca din parerile mele de rau sa fac sa curga lacrimi tamaduitoare.
Chiar am crezut, in rastimpuri mai lungi, sau mai scurte, ca visul mi s-a indeplinit. Au existat momente in care am fost coplesita, in care m-am simtit cel mai norocos om de pe pamant, clipe fugare in care am strans la piept daruri facute parca numai pentru mine.
Incetul cu incetul mi s-au scurs printre degete. Aurul s-a dovedit cenusa si oricat mi-am strans pumnii, nimic n-am mai putut pastra in inclestarea lor.
Au trecut si ani in care am uitat de dorinta aceasta nesabuita, in care m-am straduit sa uit si de mine si au fost cei mai goi, fiindca m-am putut lipsi de tot si de toate, fiindca nimic n-a mai contat.
Am incercat sa-mi spun ca Viata e darul cel mai de pret, dar n-am reusit sa ma conving ca ea imi poate apartine doar mie, ca pot si ar fi bine sa o traiesc ca si cum as putea-o stapani fara sa tin seama de nimeni si de nimic.
Dimpotriva, am realizat cu atat mai mult ca ea, viata mea, n-ar avea nicio valoare in sine, daca nu mi-as imparti-o cu ceilalti, fara sa opresc pentru mine o farama in plus.
Nu stiu ce-mi doresc de fapt, nu stiu ce astept, habar n-am sa explic de ce e atat de important pentru mine, dar dorul dupa acel ceva caruia ma feresc sa-i dau un nume, despre care sa stiu ca e numai si numai al meu, pe care sa-l port la vedere si totusi nimeni sa nu-l vada, de care sa fiu sigura ca nu mi-l va putea rapi nimeni, niciodata, ca sa mi-l dea inapoi ciobit, patat sau pur si simplu sa nu-l mai vad in veci, dorul acesta ma sfasie in bucati, ma zdrobeste pe roata.
Poate ca nici nu-i posibil, poate ca nici nu-i real, poate ca e ceva cu neputinta de avut.
Poate ca, nascandu-ma sub o zodie nefericita, mi-am plasmuit exact dorinta care nu se poate indeplini, exact nazuinta imposibil de atins, poate ca substanta mea nu e a unui invingator, ci a unui perpetuu invins. Poate ca mi-e greu sa imi doresc lucruri simple, fiindca stiu ca astfel nu mi-as mai gasi imboldul de a lupta. Poate ca am nevoie de mori de vant si de fete morgane, pentru a ma iluziona ca merita sa port batalii care imi vor aseza lauri pe frunte.
Sau poate ca nu e asa, poate ca ceea ce imi doresc eu nu e cu nimic diferit de ceea ce vrem cu totii. Doar ca eu, blestemata cu darul de a ma vedea exact asa cum sunt si de a ma privi de parca as sta la aceeasi masa cu mine , imi dau seama ca n-am sa primesc niciodata ceea ce cer.
Paharul va ramane mereu pe jumatate gol si cu urme de ruj pe buza lui. Un alt ruj, decat cel tocmai sters de pe buzele mele…

Marilena Guduleasa on Dec 1, 2010