Semper Eadem

Ziua trecuse greu. O multime de obligatii, o gramada de oameni carora le zambise din reflex, carora le vorbise, naiba stie ce le spusese, parusera multumiti si o lasasera in pace, treburi cotidiene, maruntisuri care inainte o enervau, dar de care se achitase mai constiincios ca niciodata, fiindca trebuia sa incheie totul la timp, la timpul dinainte stabilit. Fara intarzieri, fara amanari.
Cortina se lasase spre seara, dupa o reprezentatie reusita si chiar avea, in timp ce tragea usa in urma ei, satisfactia lucrului bine facut. Atat de bine, incat ii mai ramasese o buna parte din ziua aceea pentru a se ocupa si de ea.
Se intinsese pe patul nefacut, cu mainile intinse pe langa corp, fiindca avea oroare de “poze” si incepu sa astepte.
Rigorul ar fi trebuit sa se instaleze treptat, ca o amortire, ca o adormire, ca o alunecare. Inima ar fi trebuit sa inceteze sa bata, firesc, ca un ceasornic caruia resortul i-a cedat si a continuat sa ticaie din inertie. N-avea nici cea mai marunta indoiala ca asa se va intampla, isi imaginase scena de multe ori, pe cand o amuza sa se inchipuie in situatii fara iesire, de genul “ce-ai face, daca…”.
S-a trezit, dupa cine stie cate ore, afara era noapte deja si a coborat ametita din pat, fiindca piciorul stang ii furnica dureros din talpa pana in coapsa, ii era rau, o durea capul (nu mancase nimic de…, ma rog, nu mancase) si simtea nevoia imperioasa sa mearga la toaleta. Automatisme: a tras apa si apoi s-a privit in oglinda, in timp ce se spala pe maini. Obrajii i se rumenisera in somnul furat, parul ciufulit ii dadea un aer proaspat, pleoapele inca grele ii incarcau privirea languros. Citise asta undeva, ca fiind apanajul seductiei si al senzualitatii. Scoase din dulapior penseta si isi smulse cateva fire rebele, simetric, din fiecare spranceana.
Scena s-a mai repetat de cateva ori, aproape identic. De fiecare data se trezea, cobora din pat si relua filmul serii precedente. Asta nu se potrivea deloc cu planul A si nu exista niciun plan de rezerva. Si cum nu se simtea in stare nici de analiza, nici de psihanaliza, a tot amanat croiul, pana cand va fi in stare sa gandeasca ceva coerent, sa masoare de doua ori si sa taie, cu mana sigura, o singura data.
Moartea pare simpla, atunci cand nu e dureroasa. Viata, in schimb, se complica pe masura ce nu te mai intereseaza nimic. Avea s-o constate foarte curand, caci fiecare iesire in decor presupunea actionarea fortata a unor mecanisme diabolice, cum ar fi surasul fals, interesul prefacut, privirea compatimitoare sau mirarea trucata.
“Ca pe-o lamaie veche, storcand-o tot mai tare”… Si mai tare. Si mai tare.
Nimeni n-a observat schimbarea, ar fi trebuit s-o mire. Dar nu o mai mira nimic, asa cum nici de durut nu o mai durea nimic. Ar fi trebuit sa se simta puternica, dar nu se simtea decat usoara, de parca oasele ii devenisera pneumatice si scheletul, alta data dur, lesne sfaramicios, care o lega trainic de pamant, o inalta acum deasupra a toate si, mai presus, deasupra oricaror intrebari, temeri, indoieli sau framantari.
“Ce nu te omoara…” Dar ce te omoara? Ce te poate omori cu adevarat, ce-ti poate opri cu adevarat scurgerea timpului, ce-ti poate ingheta simturile, instinctele, reflexele, ce te poate scufunda brusc in intuneric, ca o pana de curent, ce streang se poate incolaci in jurul gatului tau, ca un sarpe constrictor, sa nu te mai poti zbate, sa nu te mai poti smulge, sa nu te mai poti desprinde?
“O boala viata. Taina aceasta toti o stiu”…
Aiurea, habar n-au, marea majoritate. Iar boala asta, netratata la timp, se cuibareste in noi si pune stapanire pe mintile noastre, pe trupurile noastre, pana ce devenim obsedati de ea si de simptomele ei, incurabili, inrobiti capriciilor ei.
In scurtele ragazuri in care reusim sa ne potolim convulsiile, “ne-ntoarcem veseli pe drumul gloduros, crezand cu lacrimi sterpe ca ne-am spalat de rele.” Ca si cum raul ne-ar veni din afara, nu ne-ar locui, bine asezat si confortabil, in mijlocul plexului solar, imposibil de clintit, cu neputinta de exorcizat.
Nu exista un sfarsit, e doar o iluzie. Cand nu mai speri pentru tine, speranta merge la altul, ca o stafeta predata din mers. La fel cu toate celelalte, care se dau din mana in mana, de la suflet la suflet, de la inima la inima. Capatul nu exista, nu se poate vedea.
Ea ar fi trebuit sa-l vada, de-acolo, de sus, eliberata de sub apasarea zorului celor care nu mai pridideau sa ia, sa dea, neobositi, repetand aceleasi gesturi, parca de implorare, cu mainile intinse. Nu-si mai vedea locul in lantul acela uman, nu-si mai dadea seama daca locul ramasese gol si doar mainile lor se lungisera, din umeri dezarticulati, pentru a-i suplini lipsa.
Nu, nimeni nu observase nimic. Putea muri in liniste, cate putin in fiecare seara, fara graba, fara zgomot si pentru prima oara, de cand se stia, simtea ca face ceva cu adevarat important.

Marilena Guduleasa on Dec 13, 2010