Spleen

Obisnuiam sa ma plang de platitudinea vietii mele in care nu se intampla nimic notabil, asa cum femeile frivole se plang de micimea sanilor sau de culoarea terna a parului lor. Vaicarelile mele erau doar pe jumatate sincere si doar pe jumatate intemeiate, dar prin repetitie incepusem sa cred in ele de-a dreptul si sa ma simt nefericita. Imaginam situatii de viata prin care ma ferise Dumnezeu sa trec si ma simteam incompleta si neterminata, fara, vezi Doamne, bogatia de trairi si sentimente ratate.
Ajunsesem, undeva, in varful gramezii si cu coatele pe genunchi priveam cu plictisul Venerabilului din Varf de Munte toata viermuiala din jurul meu, pe care nu numai ca nu o mai consideram interesanta, ci dimpotriva, inutila si fara rost. Si ma gandeam, intr-o suprema inconstienta, ca un cutremur ar mai putea amesteca putin piesele de puzzle prea de timpuriu si prea usor combinate in tabloul unei vieti lipsite de neprevazut.
Apoi, s-a intamplat. Pe neasteptate. Fara niciun semn prevestitor. Devastator.
Am luat-o la vale fara veste si neobisnuita sa cad, intr-un reflex imposibil de controlat, m-am agatat de ce s-a nimerit si am mai declansat pe deasupra si o avalansa de bolovani care mi s-au rostogolit drept in cap.
Inutil sa mai pomenesc de halul in care puzzle-ul s-a imprastiat, piesele s-au ratacit unele de altele, tabloul de un banal exasperant s-a transformat intr-un afis de pop art.
La limita de jos a hipotermiei, sub un maldar de pungi de gheata care imi oblojeau vanataile, cu toate oasele rupte, cu mintile adunate cu greu si puse laolalta sub un turban de bandaje, incapabila sa-mi mai lovesc, macar, cucuiele cu pumnii juliti, am mai avut o urma de decenta si de bun simt sa recunosc ca totul mi se datora.
Simteam ce nu mai simtisem inainte: durere, umilinta, disperare.
Fusesem atat de nebuna, incat ii invidiasem pe cei care le experimentasera inaintea mea?
Da, numai ca la ei se vazuse altfel.
Cat de usor ne gasim vorbe intelepte sa-i consolam pe altii. Si cu cata superioritate ne permitem sa judecam caderile lor. Cat de feriti de cataclisme violente ne credem, infasurati in propria noastra suficienta.
Si vine cate un astfel de moment in care nu ne mai putem baigui niciun cliseu. Si ce greu ne e sa ne inventam indemnuri sau sa ne gasim motivatii.
Doar ne juram, pe vietile noastre lipite prost, sa nu ne mai dorim niciodata, niciodata altceva decat o existenta banala si un drum fara hartoape.
Sa ne regasim binecuvantatul spleen…
Pana la urma musuroiul pe care obisnuiam sa stau cu coatele pe genunchi s-a aplatizat. Stau acum cu picioarele pe pamant si vad, culmea, mai departe decat cocotata la doua palme mai sus de nivelul marii. Vad, vorba lui Ochila, “toate vazutele si nevazutele”. Trista comedie a celor care orbiti de devenirea personala se uita doar in sus si nu-si mai coboara privirile niciodata, nu si le mai arunca peste umar. Nevazutele din viata mea imi apar acum clar dinainte, in timp ce vazutele incerc sa nu le mai acopar, rusinata de micimea importantei lor.
Spleen-ul a disparut complet din cotidian. Va trebui sa muncesc mult cu mine ca sa mi-l pot recupera.
Doar ca atunci el se va numi: liniste, seninatate, tihna, calm. Si n-am sa-l mai hulesc niciodata.

Marilena Guduleasa on Oct 3, 2010