Zbor

Obisnuiam sa zbor. Asa, simplu, fara aripi de sindrila, fara pene infipte in umeri, fara sa ma lansez de pe cupola lumii sau sa am nevoie de vreo pala de vant.
In mod paradoxal, nu fericirea era cea care ma inalta in al noualea cer si ma “izbea cu tampla de stele”. Dintotdeauna starea de bine m-a legat de pamant, m-a impacat cu lumea, m-a vindecat de dorul de duca. Dimpotriva, raul pe care ceilalti mi l-au facut sau pe care mi l-am produs singura, inselandu-ma si inseland, ranindu-ma si ranind, mi-a desteptat nostalgia zborului.
Era ca o evadare, o desprindere de tot si de toate, cu aterizare fortata, totusi, si tocmai de aceea mereu nereusita, ratata.
O vreme am abandonat pana si ideea de zbor. M-am ancorat zdravan de pamant, mi-am turnat plumb in talpile pantofilor si mi-am agatat de umeri saculeti cu balast. Mi-am inchipuit ca in felul acesta, responsabil si realist, voi fi cu mult mai in stare sa fiu si sa imi fiu de folos, celor din jur si mie insami.
Mersul mi-a devenit saltat si era de fapt singurul lucru care m-ar fi putut da de gol ca n-am radacini, nu sunt o planta si, la o adica, as putea pluti “dincolo de nori”. Doamne pazeste!
M-a tinut ceva ideea asta traznita, ca tot ce nu te inregimenteaza in randul lumii, te scoate in afara ei. Suficient de mult cat sa-i si conving, pe cei care se mai indoiau, ca dintr-o gasculita sentimentala se poate naste peste noapte o phenomenal woman, imbracata corect, coafata studiat si machiata natural, carand pe furis nenumarati bolovani in geanta, ca sa nu o apuce levitarea in timpul vreunei discutii serioase.
A fost perioada cea mai tragica a vietii mele. O gasca, fie ea domestica, fie salbatica, are destinul ei, nu poate fi patetica, nici ridicola, pana nu incepe sa se inchipuie lebada. Dar cand isi intinde aripile si gatul si se repede nauca peste gardul orataniilor, ferm convinsa ca surata ei, care pluteste printre trestii, nu e cu nimic mai buna decat ea… rezultatul e dezastruos.
Asa ca am revenit la visele mele de zbor, cu aterizari bruste si contondente in realitatea imediata.
Singura diferenta, fata de planarile anterioare, in care ma pierdeam, nu doar de tot, dar si de mine, zbor de dragul zborului, este ca acum imi intind aripile, nu pentru a ma departa, ci pentru a ocroti.
Planez in cercuri concentrice, din ce in ce mai stranse, deasupra cuibului in care, din cand in cand, mai depun cu grija cate un vis. Apoi astept, pazesc, veghez, pandesc.
In rastimpuri, unul cate unul, rand pe rand, sparg coaja, prind forma, prind viata si se duc acolo unde se duc toate visele implinite, lasand locul altora.
Alteori, plang peste cate unul care stiu si simt ca nu va putea zbura nicicand si, precum o Pasare Calandrinon a destinului, il las sa cada peste marginea cuibului.
Nu-mi mai pasa ca alte surate zboara mai departe, ca altele canta mai frumos sau ca penajul altora e mai mandru, mai colorat, mai spectaculos.
Eu am cuibul meu cu vise si aripile mele sunt doar atat de puternice si de largi, cat sa-l cuprinda.
Si mi-e bine asa.

Marilena Guduleasa on Oct 17, 2010