A fost, sau n-a fost

A fost, cu siguranta a fost. Eram foarte tineri, aproape copii si la varsta aceea era practic imposibil sa te prefaci, disimularea se vedea, ca un tiv cusut pe fata, cu ata alba.
Desi, daca ma gandesc mai bine, ar fi putut si sa nu fie, in fond ce pret poti pune pe sentimentele si avantul unor indivizi neincercati decat de idealuri si se stie ca habitatul himerelor e inchipuirea. Orice refuz se transforma intr-o drama: un bilet la un concert (rock), un chef, o excursie, tabara sau pur si simplu o “iesire in decor” cu gasca, de toate depindea insusi sensul existentei tale.
In materie de indragostit, nu eram noi experti, dar in materie de suferit din amor, eram cu totii specialisti de mare clasa.
Povestile incepute pe bancile scolii (si ale parcului obligatoriu de langa), care rezistasera si dupa absolvire, erau adevarate legende. Toata lumea visa la ele, in timp ce se plimba de mana, la picior, km intregi.
Cand imi amintesc plimbarile acelea, absolut fara tinta, doar fiindca nu exista un loc sa ne incapa pe noi, cei nascuti in zodia ratacitorilor, mai ca-mi vine sa spun hotarat: “A fost” si sa inchei orice polemica.
De parca avea pe vremea aceea vreo noima, orice faceam. Faptul ca nu stateam intr-un loc, ca ne razgandeam ca si cum nu ne-am fi gandit niciodata, ca umblam de parca vesnic am fi fost insolati, chiar si cand afara erau multe grade sub temperatura la care, de obicei, ingheata putul, asta nu are nicio legatura cu marea si de nemarturisit dragoste.
Deci, n-a fost. Poate, putin, putin de tot,dar … Nu.
Pe la 20-25, mai merita sa ne punem intrebarea. Atunci, a fost. Apucasem sa scoatem capul in lume, sa mai pricepem si noi ceva. Cucerisem si “a treia baza”, si asta, oricum, iti da o alta perspectiva, una mai calma. Si daca tot nu eram responsabili, macar mimam ca suntem. Accidentele se remediau rapid, fara ajutor din afara. Aveam libertatea asta, mai faceam si uz de ea, dar mai apelam si la parinti, in fond nu-i poti scoate pe linie moarta asa, dintr-o data, nu le face nici lor bine sa ramana fara obiectul muncii, pensionati inainte de vreme. Le mai ceream sfatul, sigur, nu pentru a-l si urma, cine se iluziona in privinta asta…
Nu se iluziona nimeni, de nicio parte, dar daca ajungeai la faza de “sa te prezint parintilor”, calcai ca pe coji de oua. Fachir fara voie.
Si daca am trecut si prin asta, de mai multe ori, fiindca de fiecare data mai ramanea un pui de impresie de care nu erai tocmai sigur, inseamna ca a fost.
Devenise important sa facem lucrurile “cum trebuie” si din cauza asta n-a mai fost, ca n-am reusit sa gasim inteleptul care sa ne explice, pe intelesul nostru, ca ce-i place mamei, nu-i obligatoriu sa-i placa si tatei.
Cand n-a mai fost, am cazut de acord. Ne-am despartit intelesi ca n-a fost, fara particula “mai”, n-a fost deloc, nu “n-a fost sa fie”, “nu-i vina ta”, si alte bomboane de genul celor care indulcesc coliva unei relatii defuncte. N-a fost, dom’ne si gata!
Ne-am vazut de drum si fiecare am cunoscut pe altcineva, si-a fost si n-a fost, in repetate randuri, si-am numit asta “experienta de viata”.
Mai des n-a fost, decat a fost, ca sa fiu sincera. N-am mai fost de mult sincera, acum imi dau seama. Sincera cu mine, desigur, altfel nu obisnuiesc sa mint.
Au fost cateva … trei, doua, una?… Una, una sigur a fost. A si durat cel mai mult, dincolo de ceea ce numim “varsta de aur a dragostei”: “Mainile mele sunt indragostite,/ Vai, gura mea iubeste…”
Aveam o “viziune a sentimentelor”, traiam “printre lucruri atat de aproape de noi, ca abia ne puteam strecura printre ele, fara sa ne ranim”.
Incapeam amandoi in spatiul acela stramt, ne ajungea aerul, inspiram ce expira celalalt, intr-un schimb echitabil de oxigen si dioxid de carbon, ne sufocam de fericire.
A fost, chiar daca acum, ca nu mai este, ma las prada indoielii, vinovata fara vina, ca ce vina ii poti gasi marului rosu pe dinafara, care fara voia lui adaposteste, cazare si trei mese incluse, un vierme gras?
Nici nu sunt sigura ca nu mai este, ca nu mai este nimic… Intr-un fel, este, dar este cu totul altfel.
Altfel de cum a fost, altfel de cum imi imaginasem ca va fi, dar nu mai rau, sau mai bine, ma feresc de aprecieri de genul asta, sunt acum cu adevarat matura, nu mai e doar o poza, sunt sigura si relaxata si calma si … complet debusolata.
Sunt sigura ca nu vreau sa fiu sigura. Nu inca.
Dupa o viata de intrebari si raspunsuri venite firesc sau, dimpotriva, fabricate, nu mai vreau sa fiu sigura de nimic. Nu vreau sa aflu, fara tagada, nici ca a fost ( I mean: “asta a fost tot”), nici ca n-a fost (si probabil n-o sa fie vreodata).
A fost, sau n-a fost? Cui ii pasa?

Marilena Guduleasa on Feb 10, 2011