D’ale lui Mitica

Ce mult mi-ar placea sa fi fost daruita de la natura cu o fire pasnica si impaciuitoare. Sa am harul stapanirii de sine si intelepciunea de a gandi de doua ori macar, si de a glasui o singura data. Asta daca, dupa momentul de adanca cugetare si reflectie, as ajunge la concluzia ca merita sa ma aud vorbind. Iar atunci cand ma aud, ce mult mi-as dori sa ma aud spunand numai lucruri absolut necesare si de bun simt.
Pare-se ca cei 17 ani petrecuti in coasta Ardealului n-au fost de-ajuns sa stearga mostenirea genetica a Regatului, iar faptul ca doar cativa zeci de km despart locul meu de bastina de Ploiestiul Mitei Baston, n-au facut o diferenta prea mare.
Lucrez intens la dezvoltarea mea personala, dar serenitatea si calmul sunt inca departe de a ma caracteriza. Ocolesc disputele doar pentru a ajunge in miezul tuturor conflictelor si patimilor, imaginabile si nu numai.
Crestin-ortodoxa declarata, am un eretism inscris in codul de bare, care ma indeamna neobosit sa imi rezolv problemele toate, aici si acum. Cred in Dumnezeu cel bun, care rasplateste, nu prea cred in Dumnezeu cel atoate-relele-pedepsitor. Ma concentrez pe autopedepsirea greselilor si ispasirea lor in viata asta, la care n-as mai vrea sa ma intorc, odata plecata. Mi-as dori sa mai colind si alte Lumi, sa-mi fie inmanata cartela de acces catre o vama macar un pic superioara celei déjà trecute. Un cat de mic avans, decat o Mare Intoarcere.
Dar incoltesc in mine, ca buruienile, florile raului si as vrea nu doar sa ma achit de datoriile mele lumesti, ci sa-i vad achitati si pe cei care mi-au calcat granitele sufletesti, atat de fin trasate, cu bocancii cu tinte.
Spre binele lor, pana la urma. Ar fi pacat sa fie intorsi de la aurita Poarta, doar pentru ca nu s-a intamplat nimic care sa restabileasca o justitie oarba, cu talere acoperite de praf si monoclu spart la singurul ochi vazator.
Imi propun mereu sa nu mai sanctionez pe nimeni si nimic, in afara de mine insami. Sa aplic celebrul dicton si sa ma imbolnavesc de diabet de-atata miere. Sa ma acopar de aurul tacerii. Sa ingrop adanc toate securile si sa nu mai umblu pe urma cu detectorul de metale dupa ele.
In loc de asta, duc reflex mana la buzunarul in care tin ascunsa bine sticluta cu vitrion englezesc.
Din cand in cand chiar o scot si o arunc in ochii si urechile miseilor.
Si ce ma scapa aproape totdeauna de pacat, e doar spiterul care, mai mereu, se face ca imi onoreaza comanda, dar imi toarna pe furis in clondir… inofensiva cerneala violenta.

Marilena Guduleasa on Jan 21, 2011