Doua umbre

Povestim şi ne smulgem una alteia de pe buze cuvintele, aceleaşi cuvinte pe care eu le gândesc în timp ce ea le rosteşte, sau invers, nu mai ştiu decât că vocile ni se amestecă şi am strania impresie că mă aflu în faţa mea, că mă privesc într-o oglindă. Habar nu am de unde vine, prea puţine lucruri ştiu despre ea şi fără importanţă, pentru ca fenomenul să capete o explicaţie logică. Tot ce ne-a desparţit cândva, a dispărut, drumurile noastre, începute de la capete diferite şi până la un punct paralele, s-au împletit brusc, s-au suprapus şi par acum să curgă fără cusur, in aceeaşi direcţie.
Mă mai opresc câteodată să ascult, tac o vreme, sau doar îmi închipui că tac şi doar cred că ascult. Unele intâmplări ale vieţii ei, le-am visat cândva, ca şi cum în vis am trăit o a doua existenţă perfect posibilă, iată, perfect reală. Sunt şi eu, cu aparenţa mea şi cu marca mea întipărită într-un destin pe jumătate descifrat, sunt şi ea, sub scoarţa de lut uscat, care prin crăpăturile lui lasă să se întrevadă o altă formă posibilă de existenţă.
Ne-am întâlnit de multe ori înainte şi nu ştiu cum, nu ne-am plăcut deloc. Poate fiindcă asemănarea era atât de puternică, încât ne-am respins, aşa cum ne negăm şi pe noi însene câteodată, nemulţumite de ce şi de cum am devenit.
Sunt zile in care nu mă vreau, în care mă izgonesc din mine, în care simt că mi-ar fi mai bine dacă tot ce nu sunt, m-ar umple până la refuz, iar ceea ce sunt, ar lua drumul fără întoarcere al exilului.
Mi se face milă de mine şi mă chem înapoi şi mă las să mă ghemuiesc între coastele mele, să mă ascund în spatele sternului, să ma agăţ de claviculă ca de o ancoră.
Sunt zile în care vine spre mine surâzătoare şi dreaptă şi ştiu că tocmai s-a izgonit pe sine, iar aerul triumfător e doar semnul unei izbânzi trecătoare. Şi imediat ce se opreşte în faţa mea, dincolo de zâmbetul perfect, de aura de amazoană teribilă, îi observ fără voie umbra, aţinându-se umilă în urma ei, asteptând semnul de milostenie şi de îndurare.
Îmi spune trufaşa, că “de acum înainte aşa va fi”, nu se va mai lăsa nici îngenuncheată, nici înfrântă, nici lovită. Şi cu fiecare cuvânt al ei, umbra se întunecă, se strânge, se face tot mai mică, tremură…
N-aş fi şti să spun pentru ea, aşa cum nici pentru mine n-aş şti să spun, ce-ar fi mai bine: să alunge urma aceea lipicioasă de suflet, să reuşească sa se desprindă de ea, sau să o reprimească, să o ierte pentru toata slăbiciunea pe care i-o picură in vene?…
Ma tem pentru ea, aşa cum mă tem şi pentru mine, că orice ar alege, nu i-ar aduce liniştea.
Şi mai accept o dată, incă o dată, ultima oară, îmi spun, să i-o găzduiesc o vreme, făra chirie, fără să mi-o trec în cartea de imobil – flotant clandestin, să port eu, mai slabă sau mai curajoasa, nu ştiu, două umbre…

Marilena Guduleasa on Mar 8, 2011