Homo homini lupus est

Omul poate fi cel mai josnic animal. E in stare de ticalosii pe care fiarele salbatice nu le au. In jungla se supravietuieste sau se moare. Stii exact care iti sunt dusmanii, pentru ca ei sunt “naturali”, s-au nascut in tabara adversa, n-au trecut in ea cum treci dintr-o barca intr-alta, pe o mare involburata, dezechilibrand si stropind ambarcatiunea in care te urcasesi imbracat in cele mai curate haine de croaziera.
Nici nu mai conteaza contextul sau imprejurarea in care ai constatat ca nu esti in barca potrivita. Ramane doar gestul fara echivoc de a o parasi. Si nici acesta n-ar fi de condamnat, daca ti-ai tine in frau pornirile razbunatoare si n-ai rasturna-o cu fundul in sus si cu toti care mai erau la bord, tu, ala care, vezi Doamne, n-ai mai incaput in ea, umflat in pene cum te-ai trezit dintr-o data.
Vendetele sunt manifestari subumane si indiferent cat de jigniti, cat de raniti in amorul propriu am fi, sa recurgem la marsavii pentru a ne racori, asta e cu adevarat dezgustator.
Toti ne cautam idoli, veneram semeni care ni se par a trai o culme a succesului, a implinirii, a fericirii absolute. Si scormonim pana ne iese sangele de sub unghii, sa-i demascam. Fiindca nu acceptam ca unde am dat noi gres, altul ar fi putut sa reuseasca.
Am o veste buna si una rea. Vestea buna este ca exista intotdeauna cel putin o persoana mai buna decat fiecare dintre noi, pe care o putem admira, lua exemplu si pretui. Vestea rea este ca si ea e tot om ca si noi. Are sau a avut momente de cadere. A luat si decizii proaste, pe care s-a chinuit din greu sa le indrepte. Are un trecut cu pete. A mai spus si vorbe grele, care au cazut ca nuca in perete, pe langa cele bune si calde si mangaietoare. Are si ea doua, trei vieti de trait simultan, in paralel, asa cum avem toti si se straduie uneori fara succes sa le lege una de alta.
Daca ne-am indreptat spre cineva atrasi doar de una din laturile personalitatii lui, daca n-am luat in calcul de la bun inceput ca omul nu e o fiinta unidimensionala, nici bidimensionala, nu-l poti plia si compacta intr-un tipar stantat, indesa acolo si potrivi perfect, atunci nu-i de vina persoana aceea pentru dezamagirea pe care o vom simti la un moment dat.
Sa iubesti un om pentru calitatile lui, asta e usor. Dar sa-i stai alaturi, in ciuda defectelor, asta e mai greu.
Resursele omului, cele sufletesti, spun unii ca se regenereaza. Dar pentru asta trebuie timp. Daca il secatuiesti intruna pe cel de langa tine, daca doar il exploatezi de dragostea lui, de generozitatea lui, de bunavointa lui si nu-i dai ragazul sa-si traga sufletul, la un moment dat nu va mai putea simti nimic pentru tine.
Tu nu te simti dator la recunostinta vesnica, pentru ceea ce ai primit, fara sa ceri. Atunci, nu te astepta nici sa primesti in regim de vesnicie ceea ce nu ti se cuvine de drept, doar ti-a fost oferit dintr-un prea plin, care s-a golit treptat.
Nici prietenia, nici dragostea nu prea tin cont de “obligatii”. Tin cont de drag. Orice faci din obligatie se simte si raneste, chiar daca ai cele mai bune intentii. Obligatiile indeplinite fata de cineva care ti-a fost suflet geaman o vreme, umilesc. Duc la ura. Distrug si ce-a mai ramas intreg.
E mai intelept sa te retragi. Sa nu arunci cu noroi. Sa nu rastorni barca celui care ti-a intins mana si te-a ajutat sa urci in ea, intr-un moment cand poate tocmai te pregateai sa abandonezi orice speranta.
Nu te-ai mai potrivit in barca aceea, nu-i nimeni vinovat, nu cauta vinovati. Altcineva iti va lua locul si e bine ca ti-l va lua. De oriunde pleci, lasi un loc liber. Oriunde te duci, iei locul cuiva care a decis sa mearga mai departe. E un schimb asta si e unul echitabil, cata vreme nu calci in picioare pe nimeni, nu arunci pe nimeni peste bord, ca sa-ti faci tu loc.
“Razbunarea e arma prostului”. Si… “Fereste-ma , Doamne, de prieteni, ca de dusmani ma feresc si singur”.
Sa ai incredere in oameni? N-ai de ales…
Dar, pentru orice eventualitate, ia-ti si un caine!…

Marilena Guduleasa on Mar 18, 2011