Nu va aplecati in afara

Ochii si urechile targului vad tot, aud tot, comenteaza tot, pentru ca stiu tot. Cand treci prin dreptul usii lor, vezi umbre in vizorul ciclopic. Au apartamente pe colt, cu vedere spre doua strazi, doua directii bifurcate, doua cai de atac.
Te lasi scanat, zicandu-ti ca n-ai nimic de ascuns. Ramai uluit cand iti auzi secretele difuzate la colt de scara, pe post de hot breack news. Nu-ti dai seama cum si de la cine au fost smulse cu forta, prin tortura, pentru ca mai apoi sa realizezi ca singura le-ai divulgat, le-ai imprastiat, le-ai raspandit, fragmentate si imbucatite in cearcanele necamuflate, in radacinile nevopsite ale parului nespalat de trei zile, in cutele mototolite ale fustei neglijent purtate cu tivul descusut pe-o parte, sau in dara de parfum pour homme lasata in urma zambetului vinovat-satisfacut-post-orgasmic. Dedicati hobby-ului lor, filatorii n-au facut decat sa lege migalos indiciile intr-o tesatura compacta si sa-i dea putina viata si culoare, putin gust si un flavour de barfa care “nu a ucis pe nimeni”.
Traim de aproape o saptamana intre Tsunami-ul japonez si divortul Columbenilor. Ne facem cruce si provizii de apa plata, in caz de… Apoi verificam buzunarele si e-mail-urile consortilor zburdalnici. Ne linistim: nici aici, nici aici… Atunci, unde? Afara… , ca tocmai a venit si caldura. Pe o banca in parc. La o terasa cu doua –trei prietene, “Sex and the city”, “Lipstick Jungle”, Brooke Shields vs S.J. Parker.
Sunt o companie ingrozitoare, nu stiu nimic, de nimeni, care sa nu mai fie stiut de tot targul. Iar despre mine nu-mi place sa vorbesc amanuntit. Motivul pentru care n-am fost membra a PCR: am tot amanat includerea in organizatie, o formalitate, dealtfel, care n-avea nicio legatura cu ceea ce se cheama acum pompos “convingere politica” sau “afinitate cu doctrina”, dar ideea de a-mi face o autobiografie completa, cu tot arborele ge-ne-a-lo-gic (scuzati silabisirea, n-am vrut sa iasa altceva), ma paraliza efectiv.
Biografiile bietelor mele rude anoste, fara condamnari, activitati ilegaliste si ilicite, crosetate unu pe fata, unu pe dos, in fata unei sali pline… Rosesc si acum cand ma gandesc. Mi s-a dat un ultimatum si intre timp a cazut si guvernul, si comunismul si odiosul cu sinistra lui sotie si-am ramas apolitica, pana in ziua de azi.
Daca am o aplecare, aceea este una sulfanos-conspirativa. Vesnic am impresia ca sub aparenta cea mai transparenta “mai este ceva”, ceva ce-mi scapa, dar la care trebuie sa-mi concentrez atentia.
Facebook, Netlog, Tweeter si alte asemenea lor, ascund pentru mine amenintari mascate sub “like”-uri inselatoare. Mi-am conturat un cont, mai schematic nu se putea, la invitatia unei cunostinte sa-i vizitez profilul. Invitatiile la prietenie curg si in ziua de azi, desi status-ul meu e neschimbat. Apparently, o intreaga comunitate ma doreste in randurile ei, jinduie sa ma aibe in cartea de oaspeti, iar pentru asta nu trebuie decat sa-mi dau un “accept” si nimic mai mult.
Mi se pare extraordinara, pentru una ca mine, care a legat o prietenie, poate doua in viata, o asemenea pleasca. N-am dat acceptul nimanui si totusi am un prieten in lista, probabil in graba de a fugi de admiratori am apasat tasta cu cotul, din greseala…
Mie imi plac calatoriile cu trenul. Eu sunt profesorul Miroiu: gara este… marea. Este portul, necunoscutul, depărtarea. Este dorul de a pleca, de a fugi. In altă parte. In altă lume.
Ma sting de sete, dar nu cobor in nicio halta, ma tem sa nu raman pe un peron pustiu, printre sine greoaie, impletite si despletite de macazuri carora nu le stiu mecanismul, si in care nu vad decat simbolul schimbarii de soarta. O soarta in a carei Acar Paun nu ma pot transforma.
“Te duc, te duc, te duc, te duc”…. Si trenul isi canta cantecul lui monoton, in timp ce peisajele se schimba dincolo de fereastra stantata din fabricatie : “Nu va aplecati in afara! E pericoloso sporgersi”…
Cea mai mare temere, ne nastem practic cu ea: sa nu ne pierdem trenul. Acel tren care nu opreste decat o singura data in gara noastra si in care daca nu ne suim, vom reveni in zadar sa-l asteptam, nu se va mai intoarce niciodata dupa calatorul intarziat… Ce tren se intoarce?…
Dar ma intreb, stand cuminte pe bancheta mea de clasa a II-a, privind nostalgica la garile si haltele prin care trenul in care m-am urcat, nu l-am pierdut, pentru care am cumparat bilet si care ma va duce fara intarzieri, deraieri, holdup-uri, opriri neasteptate, catre o destinatie sigura si precisa, daca nu cumva marele curaj, marea indrazneala, marea vitejie ar fi sa cobor. Sa mai cunosc si alte gari. Sa ma urc la intamplare si in alte trenuri. Si oricand as obosi de aceleasi peisaje plane, derulate monoton pe dinaintea ochilor, sa trag semnalul de alarma si sa ma dau jos.
E doar un gand…
In fond, nu trebuie sa ma hotarasc chiar acum… Vor mai fi si alte gari…

Marilena Guduleasa on Mar 16, 2011