Orice ai invata, invata pentru tine

Am mers la scoala cu incredere, inca din prima zi. Mi se spusese ca acolo “o sa invat” si erau asa de multe de invatat, incat eram pregatita sa absorb totul, ca un burete. Si tot ca un burete, umflat in exces, de la un moment dat am inceput sa ma scurg de entuziasm. Nici-o scoala absolvita n-a avut nici cea mai mica legatura, nici cu inclinatiile mele native, nici cu ceea ce mi-ar fi placut sa devin.
In privinta asta ma aseman putin cu cainele olteanului. Se zice ca un oltean si-a legat cainele in spatele carutei si-a pornit in treaba lui. Mergea calul la trap, topaia tantos pe toate cele patru picioare si cainele. O lua calul la galop, alerga besmetic si cainele. Pana au ajuns la o balta, destul de adanca. Cainele s-a smucit el, dar fara noroc, ca funia era groasa. Asa ca n-a avut ce face si s-a lasat tarat, pana pe malul celalalt, unde, mai mult mort decat viu, s-a scuturat si si-a zis cu naduf, dar si cu oarecare mirare: “Fir-as al naibii, na, c-am facut-o si p’asta!”
Cam asa s-a intamplat si cu mine. Cel putin in trei randuri mi-am mormait in barba replica patrupedului , usurata ca s-a terminat, mirata ca am reusit, hotarata ca data viitoare sa nu ma mai las purtata de funie si de “ce se cere” la bursa locurilor de munca.
Cu ce m-am ales? Pai, sa zicem ca sunt acum diletanta in mai multe domenii, decat daca m-as fi axat pe-o singura directie si as fi esuat. Batranii satului spun ca nu se poate trai din arta. Eu zic ca toti profesionistii talentati, dedicati si cu vocatie traiesc “din arta”: din “arta” muncii lor.
Si sa stiti ca la intrebarea “de ce nu…”, nu raspund. Din simplul motiv ca urasc justificarile. Oricare ar fi fost motivele si motivatiile, ele pot fi combatute si dezbatute, doar la suprafata. Mecanismele interioare care te franeaza, sau te ajuta sa decolezi si sa iei altitudine nu pot fi explicate.
Am fost socotita “realizata” de oameni care, straduindu-se, sau nu, n-au reusit sa ajunga nici macar ca mine, pana la genunchiul broastei. M-am simtit prost fata de ei, sa recunosc ca eu am un sac de nemultumiri si neimpliniri, din care rar, din ce in ce mai rar, mai scot cate una si o “clasez” intr-un fel de Berevoiesti al arhivei Securitatii.
Casnicia mea a fost socotita de altii drept un “model” si asta numai fiindca respecta principiul traditional al spalarii rufelor in familie, deci nimic sau aproape nimic nu transpare. Si iar ma simt prost, fiindca si la mine in casa scartaie balamalele, dar am peretii foarte bine antifonati si nu se aude nimic dincolo de ei.
Mi se spune ca “am avut noroc de un copil bun” si nu pot sa neg ca am avut noroc, dar ma nemultumeste judecata asta simplista, fiindca eu stiu ca numai norocul nu s-ar fi descurcat singur, daca nu mi-as fi luat foarte in serios rolul de mama responsabila.
Eu nu imi recunosc sansa, nici norocul. Doar ambitia de a intoarce tot ce-i rau si urat si negru, in altceva. Si pentru ca nu sunt o Maica Tereza, totul se rasuceste numai in mine, ca si cum as avea inlauntrul meu o masinarie complicata de reciclat. Pe principiul “Nimic nu se pierde,totul se transforma”. E sursa mea de energie.
O bila alba, daca nevoia permanenta de combustibil si consumul prea mare de energie nu m-ar obliga sa adun in mine tot mai multe deseuri reciclabile.
Unii traiesc din nenorocirile altora. Altii traiesc din propriile lor nenorociri.
Mi-a fost ciuda pe mine, cat de tare m-a impresionat povestea cu reflexe de Bollywood, a “Vagabondului milionar”.
Si asta fiindca nici la scoala-scoala si nici la scoala vietii, n-am stralucit asa cum mi-as fi dorit sa se intample.
N-am fost decat… premiata. Niciodata premianta.

Marilena Guduleasa on Jan 24, 2011