The great pretender

Am crescut în epoca lui “N-ai pe cineva?…” Era cu mult mai rău decât acum, când îti trebuie o “pilă” ca să obţii o slujbă, să “deschizi o uşa”, sau măcar o fereastră de ghişeu. Pe-atunci , sistemul de “relaţii” era o necesitate care iţi asigura minima supravieţuire, hrana, medicamentele, paltonul si galoşii.
Şi totuşi sistemul nu m-a pervertit, ba chiar pot să spun că la mine a avut efectul invers, am căpătat o aversiune, o fobie a “socializării din interes”.
Mi-am dorit mereu să cunosc anumiţi oameni, să mă apropii de alte lumi, dar niciodată sa “acced” la ele.
“Devenirea”, în sensul rău al cuvântului “parvenire”, mi-a fost o nazuinţa absolut straină. Deşi am înţeles-o la alţii.
Înţeleg că dorinţa de a-ţi depăşi condiţia poate fi atât de mare, încât să accepţi orice compromis.
Înţeleg că verticalitatea mea şi a altora ca mine vine şi din faptul că nu am atins treapta cea mai de jos a disperării.
Sunt în stare să recunosc că pentru cei caţiva oameni din viaţa mea, la care ţin mai mult decât la “principiile” mele, aş fi capabilă de orice umilinţă şi de orice decădere. Dar n-a fost cazul…
Înţeleg şi accept că un om sfarşit de foame, nu mai poate fi demn. Că suferinţa te poate dezumaniza. Că trăind o viaţa izolată, într-o singurătate dementă, poţi accepta din disperare chiar şi compania unui criminal în serie.
Sunt cazuri extreme şi situaţii limită, pe care nu mi le pot imagina şi nici nu-mi pot previziona reacţiile in faţa lor.
Dar traiesc o viaţă banală, într-o lume banală. Nimic nu mă obligă sa zâmbesc prefăcut, sau să-mi storc lacrimi de glicerină din ochi uscaţi. Nimeni nu îmi este obligat cu nimic, acţionez după bunul plac, după bunul simţ, după cum simt şi nu aştept niciodată recunoştinţă.
Respect un cod al bunelor maniere sincere. Inţeleg şi accept că un lucru drăguţ, un gest de bunăvoinţă, un compliment, chiar dacă nu sunt rupte din inimă, ci din vârful buzelor, ne pot face viaţa mai uşor de suportat.
În secret, gândesc că dacă nu pot spune ceva amabil, mai bine tac.
Dar nu inţeleg să cultiv relaţii superficiale, care “promit” să despartă pentru mine apele, cândva.
Ştiu, nimeni n-ar recunoaşte vreodată că e “interesat”. Toţi ne declarăm dintr-o bucată şi ne mândrim că spunem lucrurilor “pe numele lor de botez”.
Dar ne dăm de gol, folosind prea des diminutivele…
O lume în care toţi am spune ce gândim, in timp real, o lume în care gândurile ni s-ar face auzite, fără să putem avea controlul volumului… pare a fi un scenariu absurd, de film horror.
Soluţia ar fi tăcerea. Şi ca unică ipocrizie acceptată, zâmbetul. Adresat, desigur, unei amintiri, fără legătură cu cel spre care îl schiţăm, sau cu situaţia creată.
Chiar dacă riscul este sa părem …puţin “luaţi”.

Marilena Guduleasa on Mar 3, 2011