Ultimatum

“Iti dau un deadline, sa-ti rezolvi problemele cu ea. Dupa aceea, nu te mai astept”.
Cui nu i-au fost adresate direct vorbele astea, le-a auzit macar relatate de altii.
Exista o luna de miere si a amantlacului, dupa care urmeaza, trebuie sa urmeze saptamana de fiere. In care trebuie sa te decizi daca ramai pe loc, te desprinzi, te atasezi de un alt corpus delicti, sau speli putina.
Cica numai lucruri bune se intampla celor care asteapta. In cazul acesta, amanta e o virtuoasa, fiindca are tot timpul din lume si disponibilitatea sa astepte. Si intelegerea celor din jur. E romantic sa astepti un barbat, de care nu te leaga decat dragostea nebuna, patimasa, vraja si chimia.
De partea cealalta asteapta si nevasta, dar ea e privita chiondoras si dispretuita. Ei nu i se acorda prezumtia de indragostire, e lipsita de demnitate, interesata, slaba sau pur si simplu proasta.
Ajunge sa puna si ea piciorul in prag: “ai ragazul asta sa te hotarasti ce vrei”. Uneori zici ca sunt vorbite dinainte, dau acelasi termen, ca doi procurori care se pun de acord sa nu mai ajunga in instanta, in fata si la mila juratilor.
Alteori, dau termene contradictorii si “un an” se reduce fara veste, logica sau explicatie la “pana maine”. Sau si mai dramatic: “acum, pe loc, ce sa mai amanam”.
Nu cunosc femeie sa nu fi asteptat. Poate nu atat cat a promis, poate mai mult, sau mai putin, dar a asteptat, fie ca a fost in postura amantei, fie a sotiei.
Nu cunosc barbat care sa fi stiut clar, sa-si fi dat seama singur, fara branci si fara ajutor, ce vrea.

“Ne moare dragostea, iubito, in nopti tarzii… si tu nu stii”.

Eu nu cred ca “nu stie”, poate nu vrea sa creada, poate nu vrea sa vada, sau poate spera ca isi va reveni fara resuscitare artificiala, printr-un miracol. Si asteapta. Asteapta uneori prea mult, dar nu totdeauna “mai putin inseamna mai mult”.
Castiga cel care are mai multa rabdare? Castiga cel care formuleaza cel mai categoric ultimatum?
Sau cel care isi acorda lui insusi un timp pentru a se intelege?
Ma dor despartirile altora, fiindca prin ele imi retraiesc de fiecare data mai acut, mai dureros, propriile mele despartiri.
Ce folos ca n-am primit si n-am dat niciodata un ultimatum, ce folos ca n-am fortat nicio usa sa se inchida, la ce au folosit asteptarea, rabdarea, intelegerea? Ca tot la despartire s-a ajuns, m-am despartit, rand pe rand, de buna parte din visuri, din zboruri, din sperante, din idealuri chiar. Iar cel pentru care s-au petrecut toate astea, a schimbat atatea fete, atatea masti, atatea roluri, incat eu zic “o mare dragoste”, dar de fapt au fost mai multe, mult mai multe. Si toate “mari”.
Nu, oamenii nu se schimba, nu in esenta. Dar fiecare intamplare a vietii ni-i arata altfel, asa cum un chip peste care cade lumina potrivita, poate parea angelic, in timp ce o lumina rece, de lampa cu ultraviolete, iti poate arata o masca mortuara.
Asta sa fie viata in doi, o lunga si necontenita asteptare? Pe asta sa se bazeze hotararile noastre, ezitante, nesigure, in final: pe ultimatumuri, in fata carora cedam, fiindca nu avem incotro?
De ce sa nu incercam atunci si un ultimatum la fericire?
Un ultimatum in care, cu tandrete nesfarsita si duiosie, compasiune si intelegere, sa spunem doar atat: “Dragul meu, iti las un timp al suferintei, al indoielii, al cautarii si al intrebarilor, al noptilor albe si al diminetilor mohorate, dupa care vreau sa fii fericit. Pe deplin fericit. Si pentru totdeauna…”

Marilena Guduleasa on Feb 17, 2011